Lichidarea combinatelor Mechel, care pierde astfel toţi banii investiţi în România, după o modă deschisă de Nokia, dar cu mai multe confirmări de parcurs, ridică din nou întrebarea "ce se întâmplă?".

Economia românească ar fi avut toate avantajele pentru a ţine aceste investiţii şi pentru a atrage altele - apartenenţa la UE, costurile mici, potenţialul mare de creştere internă. Anii 2000 au profitat la maximum de aceste avantaje. România intrase într-un regim de recuperare rapidă a decalajelor. Investitorii agresivi - "aventurierii" - veneau cu sume mari pentru profituri pe măsură, asumându-şi riscurile de Est Sălbatic.

Pasul firesc pentru al doilea deceniu era valul investitorilor conservatori - "coloniştii" - care să înveţe din experienţa şi greşelile predecesorilor şi să îşi parcheze capitalul pe termen lung. Au fost câţiva astfel de colonişti timpurii - cele mai importante exemple sunt producătorii auto şi de componente, care au sute de fabrici şi angajează 200.000 de români. Singuri, ei formează o industrie de export mai puternică decât toată industria comunistă la un loc şi s-au aşezat aici ştiind că le va fi foarte greu să mai plece. Dar nu imposibil. Iar dacă lucrurile continuă după stilul în care au început, e inevitabil.

1. Faţă de începutul crizei, economia s-a prăbuşit şi nu şi-a mai revenit. Încasările şi cheltuielile statului au crescut de la an la an. În timpul ăsta, inflaţia totală a ajuns la 24%, ceea ce înseamnă că standardul de viaţă al românilor care nu sunt conectaţi la banii publici a scăzut cu un procent echivalent. În termeni economici, mizeria asta se numeşte stagflaţie - o situaţie monetară fără ieşire: dacă banca centrală micşorează dobânda ca să alimenteze economia, inflaţia o ia razna. Dacă măreşte dobânda ca să controleze inflaţia, o ia razna şomajul. Cum milioanele rămase pe drumuri îşi găsesc mai repede de muncă în Vest