● Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht. Regia: Dragoş Galgoţiu; decorul: Andrei Both; costumele: Doina Levintza; coregrafia: Răzvan Mazilu; cu: Ionel Mihăilescu, Dorina Lazăr, Vitalie Bantaş, Mircea Constantinescu. Teatrul Odeon, Bucureşti.
După o serie de spectacole la Teatrul Odeon – Hamletmaschine, Portretul lui Dorian Gray, Epopeea lui Ghilgameş, Viaţa e vis – preferinţa lui Dragoş Galgoţiu pentru manierism este clar afirmată. Eseurile sale accentuat vizuale, cu arhitecturi baroce, estetizante, cu metafore complicate, uneori confuze de atîta complexitate, încărcate de simboluri, de sensuri, de subtexte, metatexte, supratexte, au deconstruit savant piese diferite ca structură, formă şi temă. Rezultatul a fost mai mult sau mai puţin reuşit, de regulă impactul vizual a salvat cît de cît spectacolele greoaie şi cam lipsite de umor. Cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, atenţia regizorului se îndreaptă spre zona teatrului politic şi a cabaretului – ceea ce ar putea fi interesant, o dată ca mesaj, a doua oară ca estetică (cabaretul presupune dinamică şi umor, chiar dacă e negru). Piesa lui Bertolt Brecht este o parabolă a ascensiunii la putere a lui Hitler, transpusă în America interbelică, în lumea gangsterilor, a mafiei italiene care devenise la vremea respectivă un fenomen recunoscut. Brecht a scris piesa în 1941, în exil la Helsinki, cu un ochi la Germania nazistă, urmărind personajele (Hitler, Ernst Röhm, Goebbels, Paul von Hindenburg) şi evenimentele vremii (inclusiv incendierea Reichstag-ului), şi cu altul la America, unde filmul căpătase statut de iluzie naţională şi unde Charlie Chaplin făcuse deja Dictatorul în 1940, celebra sa peliculă (primul său film sonor) în care prefigura politica criminală a lui Hitler. Brecht a scris un cabaret noir, în care mecanismele accesului la putere – manipulare, şantaj, crimă –, detect
