Au fost vremuri în care trenul acesta ajungea în Bucureşti din Chişinău pentru că făcea legătura dintre Moscova şi Sofia. Se spune că, atunci cînd staţiona în Gara de Nord, călătorii aruncau bomboane pe geam şi le strigau copiilor care se aruncau hulpavi ca vulturii, scormonind printre pietre după ele, „maladeţ!“ Înăuntru era vînzoleală, cald şi bine, iar măsuţele de plastic erau pline cu ambalaje lucioase, biscuiţi şi ceai. Se legau prietenii, relaţii de amor. Dar asta se întîmpla demult. Astăzi, „Prietenia“ îşi plimbă însoţitorii de vagon, şeful de tren şi numai uneori, dacă-i vreme rea, are noroc şi de cîţiva călători.

Şi cum vremea nu e chiar atît de rea – iarna asta parcă a fost mai miloasă –, vagoanele albastre, tăiate în lungime de o dungă galbenă, alunecă agale pe şine şi vor pleca spre Chişinău, la 19,40, cu doar cîţiva voiajori. Mîinile însoţitorilor de vagon – nişte inşi prietenoşi care fac ceai, pun cărbuni pe foc şi-ţi aduc prosopelul din setul de lenjerie – taie fumul şi fac semne de la uşile deschise.

Trenul ăsta, „Prietenia“, pomenit şi descris apoi în discuţiile străinului care a mers vreodată cu el – nu-i exagerare, unii chiar au pus poze pe Facebook, cu Instragram-ul – e deosebit. Moş Vasile, unul dintre cei mai vechi şi nostalgici însoţitori de vagon, povesteşte cum şi-a băgat odată capul pe geam un ţigan şi a scuipat a mirare cînd a văzut covoarele. „Ptiu! Aici e ca la mine acasă! Cît costă covorul ăsta?“ Ba chiar, în urmă cu cîţiva ani, însoţitorul s-a trezit într-o noapte şi l-a prins pe unul scoţînd o traversă pe geam. Noroc că se apropiau de Ploieşti, hoţul a lăsat totul baltă, şi însoţitorii au reuşit să recupereze comoara. Dar Vasile s-a întristat. Merge cu trenul ăsta din ’96, de cînd s-a angajat la Calea Ferată Moldova (CFM), şi e ca şi cum cineva ar fi încercat să-i jefuiască podoabele din casă.

Mai are „Prietenia“