Vaticanul nu a avut nicicînd după război o presă şi o percepţie publică favorabilă. Însă ultimii 10-15 ani au făcut trecerea de la o indiferenţă uneori ostilă, la asaltul sistematizat, susţinut de campanii media globale, cu o abilitte remarcabilă.

Treptat, imaginea propriu-zisă a Bisericii catolice a dispărut şi a fost înlocuită cu tot atîtea cauze celebre şi dezastruoase.

Mai întîi, problema abuzurilor sexuale ale clerului catolic asupra minorilor. Scandalul a acoperit ani buni, în care dezbaterea a fost înghiţită de acuzaţii în cascadă şi revelaţii continue. Nimeni nu a reuşit sau nu a fost lăsat să pună această temă în termeni reali. Emoţia negativă a pus în mişcare majorităţi formidabile într-o ţară sau alta şi, în cele din urmă, Biserica Catolică a fost asimilată instituţional cu o conspiraţie sexuală. Catolicismul a devenit nu doar suspect ci în mod direct şi profesional o rezervaţie de pedofili. Vaticanul a fost timorat de la bun început şi nu a reuşit altceva decît să bată în retragere, aruncînd în urmă despăgubiri băneşti şi confirmîndu-şi pas cu pas acuzatorii.

Problema definiţiei spiritual-teologice a instituţiilor sociale a lovit încă mai grav stabilitatea şi credibilitatea Bisericii. Astfel, nu s-a înţeles încă îndeajuns ce avarii a produs redefinirea căsătoriei. Asaltul a doborît definiţia creştină a căsătoriei în numele politicii drepturilor. Astfel, militanţii care au impus în Anglia, Franţa şi alte state vest-europene căsătoria între persoane de acelaşi sex au rostogolit raţionamentul după care nu există deosebiri între dreptul la căsătorie şi, de pildă, drepturile civile ca dreptul la muncă sau dreptul de vot. Prin urmare, căsătoria nu poate fi refuzată nici unui cuplul. Dacă partenerii sînt de acelaşi sex, asta e o chestiune lipsită de importanţă. Cu acest raţionament, militanţii au remorcat o mare pate a pu