Observ, de la o vreme, pe site-uri, bloguri şi reţele sociale, că tot ceea ce priveşte într-o formă sau alta identitatea naţională are căutare. Ştirile, articolele, comentariile care spun ceva despre cum e România, cum sînt românii, ori care consemnează vreun succes românesc peste hotare au parte de mii de click-uri, like-uri şi sumedenii de comentarii. Poate că e „nerelevant statistic“. Iar asemenea observaţii empirice nu pot ţine loc de studiu serios şi aplicat. Dar nici nu pot fi trecute cu vederea: atracţia pe care o exercită asemenea texte e un indiciu că, în spiritul public, există o preocupare pentru autodefinire şi pentru identificarea unor repere ale discursului identitar.

DE ACELASI AUTOR "Constat o efervescenţă a inteligenţei tinere..." Încredere în forţa individului Există în continuare o mare densitate de talente native... Deschiderea către diversitate se face privind dinspre o anumită cultură Nu e o noutate faptul că tranziţia ne-a creat o criză identitară, dar nici nu este ceva specific românesc, aşa cum am putea crede. Răsfoind presa străină (vorba vine, că Internetul nu permite „răsfoirea“...), constat că şi alţii au probleme asemănătoare. Confuzia în care se scaldă de la o vreme proiectul european şi chestiunea nerezolvată a migranţilor a scos de la naftalină reflexul refugierii în stereotipiile identitare naţionale mai peste tot pe continent. De exemplu, ideea de a-i descuraja pe români şi bulgari să migreze în Marea Britanie nu e doar o chestiune care ţine de pericolul pierderii locurilor de muncă de către supuşii Majestăţii Sale, e şi un reflex de apărare a „alterităţii“ britanice (şi are legătură directă cu dorinţa tot mai multor cetăţeni ca Regatul Unit să iasă din UE). Scandalul cu steagul secuiesc atîrnat pe instituţii din Ungaria nu e o simplă dorinţă de „apărare a drepturilor minorităţii maghiare din România“, ci o consecinţă a