Undeva, la confruntarea dintre Marea Mediterană şi Tireniană, aparţinător revendicat din ultima, Sicilia este una din bijuteriile Europei. Stau tăcut şi admir răcoarea mângâietoare a valurilor, lumina puternică a unui soare pal, nuanţele delicate de extra-sezon.

O linişte parcă anormal de italiană cuprinde în ea murmurul unui oraş proaspăt ridicat din întuneric, bătaia valurilor de stâncile colţuroase şi parcă adriatice, dar şi cântecul tardiv pentru mine al păsărilor din exoticul peisaj. În depărtare, din când în când, câinii oraşului îşi încep şi ei o nouă zi. Stau printre case cu deschideri generoase, cu portaluri crenelate şi arcade maure şi nu pot decât să remarc eclectismul arhitectonic.

O uşă masivă de fier se deschide şi în faţa ei apare un bătrân cu un năvod în mînă – are obrajii brăzdaţi de vânturile mării şi se vede pe el aerul de marinar etern – îşi începe şi el, de bună dimineaţa, o nouă zi, o nouă aventură. Şi aud, lângă mine, un cîntec celebru italian – Istoria suntem noi... Nimic mai adevărat, pentru că, dacă nu ar fi clipa prezentă, trecutul nu ar mai avea nici un sens iar istoria nu ar fi altceva decât un alt val care sparge marea. Aşa e stânca din faţa mea, care priveşte, sparge şi dă o altă dimensiune valului. În absenţa ei, valul ar avea odihnă şi poate că nu ar mai exista... prezenţa ei însă îl face să fie, mereu, în mişcare...

Afară luna a invadat marea... O linişte de mărgean a cuprins necuprinsul apei şi lumina lunii s-a aşternut pe mare în mii de nuanţe aurii. Mare şi diafană, luna tronează peste întinderi şi parcă vântul african nu e decît o legendă de mult apusă. Nimic nu tulbură lumina, liniştea şi întunericul... doar ochii celor care privesc, la fel ca mine, spectacolul nemărginirii şi al generozităţii naturii. O întindere de marmură ia locul vuietelor de odinioară şi parcă nuanţele mării inundate de lună sunt