Motivată în primul rând de imperative politice şi nu de considerente economice, reforma agrară din 23 martie 1945 nu a avut drept scop consolidarea micii proprietăţi, ci distrugerea marilor proprietăţi agricole. După înfăptuirea reformei agrare, comuniştii continuau să păstreze o tăcere ostentativă în legătură cu planurile lor de colectivizare a agriculturii, pozând, tactic, în apărători ai proprietăţii ţărăneşti. Spre exemplu, în timpulcampaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 1946, broşura „Comuniştii şi proprietatea particulară” dădea asigurări că „de rezultatul alegerilor depinde ca ţăranii să poată lucra în linişte şi culege roadele de pe ogorul lor”. După acapararea puterii însă, în vara anului 1947, comuniştii au declanşat o companie tacită de confiscare a unor noi categorii de proprietăţi rurale. La sfârşitul lui 1947, după abolirea monarhiei, proprietăţile familiei regale au fost naţionalizate; la 3 august 1948 au fost confiscate pământurile şcolilor confesionale; la 3 noiembrie, bunurile rurale ale instituţiilor sanitare particulare; iar la 2 decembrie 1948, proprietăţile Bisericii Greco-Catolice. La nivel oficial, partidul continua să propage lozinca sprijinirii micilor proprietari. Rezoluţia PMR din 21-23 februarie 1948 recomanda însă cooperaţia ca mijloc de ameliorare a stării economice a ţăranilor. În primăvara aceluiaşi an, Gheorghiu-Dej continua să nege zvonurile potrivit cărora statul ar fi intenţionat să colectivizeze proprietatea agricolă privată.

Între primăvara anului 1945 şi primăvara anului 1949, singura schimbare majoră în domeniul agrar a constituit-o introducerea cotelor, care au reprezentat un adevărat coşmar pentru ţărănimea din România la jumătatea secolului trecut. În condiţiile scăderii dramatice a producţiei agricole cauzate de război, colectările ofereau un răspuns imediat la nevoile alimentare ale