Un guvern de tehnocraţi... Totdeauna m-a înduioşat această soluţie magică, asupra căreia elitele politice par să cadă spontan de acord cu masele, de fiecare dată cînd lucrurile o iau prea tare razna. Tehnocraţia salvează România! Cînd nu poţi avea încredere în nimeni, cînd toţi fură sau nici măcar nu ştiu să fure, tehnocratul, el, călare pe calul alb al expertizei sale imaculate, devine singura speranţă. Tehnocraţia este percepută astfel ca un soi de totalitarism competent, singurul care poate să readucă ordinea în ţară.
Să nu mă înţelegeţi greşit: nu am aflat, cumva, „pe surse“, că s-ar pune de vreo remaniere guvernamentală! Doar mă preocupă, pur şi simplu, cultul tehnocratului. Mai exact, cultul tehnocratului de rit român (i se mai spune manager sau expert). Căci la noi, tot omu’ cu sînge-n vine se visează expert (avem, de pildă, cel mai mare procent din Europa de tineri care declară că „doresc să fiu considerat expert într-un domeniu anume“). Iar ţara se doreşte managerială: sănătatea sau învăţămîntul nu mai au nevoie atît de medici sau de dascăli, cît de manageri, iar, de curînd, şi biserica s-a gîndit că nu i-ar strica o asemenea expertiză. Cît despre media, ele sînt pline de „experţi“...
Să ne înţelegem însă şi în această privinţă: ca şi birocraţia, în sensul său weberian, tehnocraţia este un lucru bun şi util. Sau, mă rog, indispensabil. Nici nu-mi trece prin cap să contest acest lucru. Pot să mă întreb, însă, de ce devine ea un soi de „cult“, de ce, adică, dincolo de utilitatea pragmatică a acesteia, imaginea tehnocratului începe să fie înconjurată de o aură aproape mistică.
DE ACELASI AUTOR Umorul, rîsul şi românii Colectivism şi asociere D'ale bucuriilor vieţii Eu, nomadul Şi aici, nu vă fie cu supărare, trebuie să apelez (şi) la antropologie, în speţă la marea doamnă a antropologiei britanice, Mary Douglas. Aceasta făcea, la un mom
