● Iordache, One life left, Fiver House Records, 2012.
Citez dintr-un dialog la care am participat recent: „A scos album Iordache.“ „Iordache de la Sarmalele Reci?“ „Nu, Iordache de la Kumm.“ „Nu e acelaşi?“ „Cred că a fost la ambele. A avut ceva treabă şi cu Timpuri Noi...“ Din motive care îmi scapă, numele saxofonistului Mihai Iordache continuă să fie asociat cu ale trupelor rock în care şi-a adus contribuţia, deşi intenţiile sale par să se îndrepte spre consacrarea ca jazzist. Bunăoară, în biografia oficială de pe site nu am găsit nici o menţiune despre perioada Sarmalelor. Tot ca „rocker“ l-am cunoscut şi eu (mă rog, în măsura în care saxofonul poate fi considerat un instrument rock), cînd îmi frecam coatele să mă strecor la concertele sold out de prin barurile clujene, acu’ aproape 20 ani. Poate nu exista atunci conceptul de sold out, dar exista cel de full house, şi Iordache era punct-cheie de atracţie. Pe vremea aceea, călătoream cîteva judeţe să-i vedem pe Sarmalele Reci.
DE ACELASI AUTOR Libertinaj stilistic Un Ziggy Stardust al nostru Furtuni somnoroase Spiritual vs senzorial Pe One Life Left, Iordache ne oferă un material instrumental de saxofon grefat pe o varietate de structuri jazz şi funk, suficient de divers încît să nu plictisească, şi suficient de aerisit încît să nu intimideze un public neavizat. Eticheta free jazz cu care mai e asociat materialul îmi pare forţată, derivată probabil din asocierea artistului, la un anumit punct al carierei, cu Harry Tavitian. O fi ceva improvizaţie pe aici, dar e controlată şi disciplinată, nu exuberantă şi imprevizibilă. Deşi tehnicalităţile nu lipsesc, e suficient emo jazz aici încît să poată asigura o atmosferă romantică de cafenea, neperturbată de ocazionalele inserţii de clape electro („I Guess It’s Love“, „Pyramid“). Piesa de titlu a albumului zgîndăre, cu referinţe la jocuri video ale anilor
