"Le spuneau că îi duc la plimbare, la aer, dar o luau pe alt hol decât pe unde se mergea de obicei. Pe traseul ăla, soldatul din gardă era însoţit mereu de încă cineva, nişte inşi pe care nu-i vedeam în fiecare zi în unitate. La capătul holului, chiar înainte de curtea interioară, se găsea o cameră cu beton turnat pe jos, dar nu drept ci, aşa, ca un fel de jgheab. Intra deţinutul acolo, făcea câţiva paşi, iar însoţitorul soldatului venea din spate, îi punea pistolul la ceafă şi trăgea.

Nici n-avea timp să simtă, cădea lat. Pe urmă, din nişte ţevi din perete, curgea ceva pe el, un acid foarte puternic. În câteva minute, se topea ca şi cum n-ar fi fost. Rămânea doar o pată pe care o spălau cu furtunul".

Ce aţi citit mai sus mi-a fost povestit, acum ceva vreme, de un bătrân trecut de 80 de ani. L-am citat cu aproximaţie, fiindcă nu reuşisem să folosesc reportofonul. În perioada anilor '50, respectivul fusese soldat în trupele de Securitate. Într-un anumit context, începuse să spună amintiri din acea perioadă. Mi-a trezit imediat interesul, am încercat să îl fac să povestească mai mult, cât pentru un reportaj, dar s-a oprit. A realizat, probabil, că vorbeşte ce nu trebuie şi s-a închis, n-a mai vrut să spună nimic şi chiar a început să nege că ar fi vorbit serios mai devreme. Scena aceea de coşmar ar putea fi, aşadar, fie un exerciţiu de sinceritate izbucnit din conştiinţa zbuciumată a unui călău bătrân, fie elucubraţiile unui moş ramolit.

Tind să cred, totuşi, că o fărâmă de adevăr există în acel scenariu. Şi gândesc că, fiind vorba de anii '50, când stalinismul se impunea cu forţa în România, deţinuţii trimişi în neant nu erau din rândul hoţilor, criminalilor sau violatorilor. Cel mai probabil erau intelectuali pe care ideologii comunismului ştiau că nu au cum să-i prostească cu ideile lor, aşa că-i voiau şterşi cu totul de pe faţa