Când credeam cu toţii că Europa reuşise să găsească o soluţie la criza financiară din Uniune, veştile proaste ne arată că speranţele fuseseră deşarte. Spania este în pragul unui mega-faliment în sectorul imobiliar, Italia este în pragul unui potenţial dezastru electoral marca Berlusconi, iar Ciprul are nevoie urgentă de bani pentru sectorul său bancar.

În ultima vreme lucrurile s-au liniştit în ceea ce priveşte criza monedei unice. Meritul îi aparţine guvernatorului BCE, Mario Draghi, care anunţase că instituţia sa va apăra moneda euro cu orice preţ. Dacă va fi nevoie, BCE va cumpăra nelimitat obligaţiuni de la statele aflate în criză, până la rezolvarea situaţiei. Declaraţia lui Draghi a fost un moment crucial. De atunci, randamentele la titlurile ţărilor lovite de criză au scăzut, pieţele financiare şi-au regăsit încrederea. Dar pe fond nu se rezolvase nimic. Unii economişti au avertizat că orizontul de relaxare va fi extrem de scurt şi că criza are nevoie de o soluţie adevărată.

Datele din economia reală sunt motiv de îngrijorare. Falimentul unui concern imobiliar spaniol ar putea pune în dificultate peste zece bănci europene. Alegerile din Italia, cu un Silvio Berlusconi pe val, ameninţă să întoarcă reformele făcute de Mario Monti cu mare greutate până acum. Pentru Cipru, care este aproape în colaps bancar, statele europene nu au găsit o modalitate de intervenţie, din cauza suspiciunilor de spălare de bani din Rusia.

Până în prezent, UE a combătut simptomele crizei cu mulţi bani, dar cauzele ei au rămas neadresate. Pachetele de asistenţă financiară sunt ca nişte calmante. Atunci când efectul pastilei trece, pacientul se gândeşte să mai înghită una. Rezolvarea durabilă a cauzelor bolii europene a fost amânată din varii interese de politicieni. Se dovedeşte că politicul se teme de consecinţe reale ale acţiunilor sale. Poate momentul în care