Aveam zece luni şi fusesem pus în valiza de carton a tatei, deschisă larg, sus, printre bagaje. Se pare că am fost foarte cuminte, dar eu nu pun mîna în foc. Maică-mea mi-a relatat că n-a dormit toată noaptea, dar nu se împăunează cu asta pentru că, oricum, nu putea dormi din cauza aglomeraţiei. Tren direct (personal) către Tulcea nu exista, aşa că făceau schimbul la Medgidia, unde aşteptau legătura de dimineaţă. În total, dura cam opt ore pînă ajungeam în gara Cataloi, la alţi patru kilometri de casa bunicilor. De unde ştiu asta? Păi, aici intervine prima mea amintire. (Pe bune, e prima şi cea mai veche.) Mă revăd într-o cămăruţă cu geamuri înalte şi îngheţate, lîngă o sobiţă de tuci, mama chinuindu-se să-mi bage în gură, cu linguriţa, gălbenuşul unui ou. Ghinionul ei. Nu sufeream gălbenuşul moale şi rece. Văd şi acum lumina dimineţii, să fi fost şase, şase şi ceva, văd florile de gheaţă şi simt şi acum mirosul frigului şi duhoarea de cocs a sobei. Ei bine, asta era gara Medgidia, prin care aveam să trec de multe ori, pînă în 1964, spre vacanţă, spre libertate. Dar de atunci, din iarna lui 1957, ţin minte panica pasagerilor care alergau pe lîngă scările înalte ale vagoanelor, căutîndu-şi locul contra-cronometru, în aerul subţire, tăios.

Încet, cu vîrsta, am prins curaj şi am scos capul pe fereastră. Locomotiva care pufăia era magică, iar stîlpii care se perindau, făcînd valuri cu liniile de curent, mă ameţeau. Atunci am învăţat pe pielea mea că funinginea de la locomotive nu e bună în ochi. În ciuda usturimii şi a compreselor, nu mă dădeam bătut. Ajunsesem la concluzia că aşa trebuie să fie cu trenul. Partea cea mai neplăcută în copilărie era durata drumului, plictiseala. Fiecare pufăit, şuier sau ţăcănit al şinelor (te-duc-te-aduc) e separat de semenul său printr-un infinit de secunde de plictis. Raiul bunicilor avea, deci, un purgatoriu numit tren. Într