Te-ai visat mereu soție de artist. Să te scoată-n lumea bună, la serate și expoziții, să porți haine de gală și, cel mai important, să te simți puțin muza lui. Dar, poftim, viața asta de consoartă pentru un boem nu-i treabă ușoară, mai ales când stai la braț cu un visător, un d-ăla de-și câștigă existența din versuri/tablouri/muzică. Pentru a-nțelege mai bine de ce-i grea viața ca soție de artist, trebuie să pui mâna pe „Iubiri de altădată”, de Alphonse Daudet.
E job full-time să-l înțelegi pe neînțeles, unde mai pui că te duci peste tot cu munca, lucrezi și de acasă, și parcă tot nu iese bine. De o mărire se aude foarte rar, da’ s-o mai și primești. Cel puțin, asta reiese din povestioarele prezentate de Daudet în cartea de fix 101 pagini, de o termini cât te trimite el după culori sau șevalet. Că nu-i contemporană nu-i bai. Imaginează-ți ce grea-i viața și azi cu un artist. Cu un actor ați muri de foame. Împreună. Dar nu pentru că-i el netalentat, ci pentru că statul joacă bine rolul indiferentului. Cu pictorul ori sculptorul, ți-ar fi la fel de greu, că-și va petrece ani în atelier, și cine știe când o să aibă timp de o ieșire-n oraș? La scris, cu atât mai greu. Poezia-i considerată trecută de mulți ani, dar se-ncăpățânează, și asta te enervează. Cât despre romanul la care tot lucrează, ai impresia că vei prinde finalul serialului „Tânăr și neliniștit” și el tot n-o să-și termine opera. Cam astea au fost problemele dintotdeauna ale soțiilor de artiști. Că-s greu de înțeles, dar aparent atrag femeile ceva de speriat. Și acum, cică, de intră un poet amator într-un club de fițe, arta abstractă știe de ce, se va trezi asaltat de domnișoare după ce-și va cumpăra ceva de băut. Că-și vor da ele seama peste ani că apa aia a fost cumpărată pe voucher…
Așa cum spune și-n prolog un artist căsătorit și vechi în „meserie”, e greu cu ele, dar și fără ele. C-o iube
