Legenda spune că, demult, primul tren care şi-a făcut apariţia pe marele ecran a provocat haos şi panică printre spectatori. Trenul venea înspre ei şi parcă-parcă era gata să iasă din ecran. Asta spune legenda. Cert e că istoria trenurilor în cinema a început tocmai cu istoria cinema-ului, odată cu fraţii Lumière. În mai puţin de un minut, L’arrivée d’un train en garede La Ciotat prezintă forfota specifică unei gări, în anul 1895. Exact un secol mai tîrziu, pentru segmentul său din Lumière et compagnie, Patrice Leconte ne aduce din nou în gara La Ciotat. Fixată în acelaşi unghi, camera sa nu mai surprinde însă nici un fel de forfotă, ci doar trecerea unui TGV.
Un cinema fără trenuri e greu de imaginat. Deşi abandonate din ce în ce mai des în favoarea maşinii sau a avionului, trenurile au avut destul timp să-şi creeze un statut aparte – adevărate elemente dramatice sau chiar personaje, cadrul perfect pentru urmăriri pline de suspans, pentru despărţiri dureroase sau (re)găsirea iubirii, pentru o trecere prin istorie, pentru explorarea unor noi geografii sau a unor teme sociale.
● Viaţa într-o gară. Timpul se scurge calm şi lent în mica gară provincială din Ostre sledované vlaky/Trenuri bine păzite (regizor Jirí Menzel, 1966). Tînărul Miloˇs Hrma, viitor impiegat de mişcare, e singurul grăbit. Grăbit să devină „bărbat“. Aici, războiul abia se simte. E doar în trecere pe căile ferate. În mod neaşteptat, Miloˇs – simţindu-se probabil mai încrezător datorită unui recent succes sexual – devine erou în lupta antinazistă. Mai puţin tragic – în schimb, melodramatic cît încape – se desfăşoară lucrurile în gara rusească pentru doi, în Vokzal dlya dvoikh/Gară pentru doi (regizor Eldar Riazanov, 1982).
● Trenuri oprite. Miloˇs Hrma nu e nici primul, nici ultimul care a încercat să oprească un tren. În hipnoticul Europa (regizor Lars von Trier, 1991), Leopold
