Am fost adept, încă din anii ’70, al rucsacului şi al potecilor de munte, ba eram abonat şi la revista „România pitorească” (plus „Almanahul turistic” şi „Komm mit”), despre care mulţi nici nu ştiau că există. Am citit multă literatură interbelică de profil şi am admirat imaginile cu doamne şi domni eleganţi, care se preumblau prin faţa unor clădiri frumoase. După revoluţie, am urmărit cu atenţie evoluţia Banatului turistic încă din anii ’90, când am ajuns jurnalist la un cotidian regional (avea tiraj de 80.000 de exemplare) din Timişoara. Făcusem chiar şi o pagină tematică: „Pagina hoinarului”. De atunci, ca redactor-şef pe la diferite publicaţii şi condeier, am ţinut aproape, cum se spune, şi oriunde am ajuns, ca peregrin, jurnalist sau scriitor, am pus întrebări legate de obiective turistice sau unităţi de deservire, cum se zicea pe vremuri. Prin anul 1999, datorită ministrului culturii de-atunci, Ion Caramitru, am urmat chiar şi un curs (pionierat) de management cultural, organizat şi plătit de UE, cu gândul la turismul cultural.

Am avut ocazia să văd şi să scriu, după revoluţie, despre cum a salvat Iepuraşul, cu pensiunile şi şenilata lui, turismul de pe Muntele Mic, dar şi cum au fost vândute clădirile de acolo şi de la Poiana Mărului, cum a fost lichidată staţiunea Semenic, cum au fost puse la pământ Băile Herculane, cum a fost abandonat Buziaşul, cum a urcat şi a coborât Valea lui Liman, cum s-au făcut praf taberele, cum s-au vândut şi furat căile ferate înguste, cum s-au abandonat cantoane silvice minunate şi cabane muncitoreşti ş.a.

Din energiile date de dorinţa de a salva ce se mai putea, am editat, de-a lungul anilor, publicaţii ca „Turism în Banat” (1996) sau „Pro natura” (2000), cea mai frumoasă realizare a mea, care avea un colegiu de redacţie de douăzeci şi patru de carate şi a fost foarte apreciată şi în restul ţării. N-a fost uşor, pe