Născut în 1548, la Nola, lângă Neapole, Giordano Bruno a fost unul dintre cei mai mari umanişti italieni din epoca Renaşterii. Deşi călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. Inchiziţia l-a condamnat şi ars pe rug la 17 februarie 1600, la Roma.

Despre copilăria lui Giordano Bruno şi educaţia pe care a primit-o în familie există foarte puţine date. Se ştie că s-a născut în 1548, la Nola, lângă Neapole, şi a primit la botez numele de Filippo; pe cel de Giordano l-a luat la intrarea sa în ordinul călugăresc al dominicanilor. În unele scrieri târzii, şi-a dat el însuşi numele de Filoteo. Nu se ştie prea bine ce situaţie socială avea familia sa. După unii, tatăl său ar fi fost un „om de arme” cunoscut şi ar fi aparţinut micii aristocraţii locale. Alţii, însă, i-au considerat originea cu totul plebeiană, fiind fiul unui croitor şi al unei spălătorese.

Situaţia materială precară l-a obligat să-şi facă studiile într-o mănăstire dominicană de lângă Neapole. A intrat în San Domenico Maggiore în 1565. Acolo a petrecut, într-o linişte relativă, şapte ani, în cursul cărora s-a consacrat, cu o pornire pasionată care i-a uimit pe profesorii săi, studiilor teologice şi filozofice. Cu privire la studiile teologice a început să aibă, de la o vreme, îndoieli, ce luau proporţii din ce în ce mai mari. Două erau marile lui îndoieli: nu credea că un preot putea transforma, prin binecuvântarea dată în taina altarului, pâinea şi vinul în carnea şi sângele lui Isus, pentru că i se părea greu de admis că o substanţă materială se poate transforma într-una spirituală cum era cea a divinităţii, şi nu credea în „imaculata concepţie”.

Din cauza atitudinii sale neortodoxe, destul de curând a început să fie bănuit de erezie. „Fratele” Giordano a început a fi privit tot mai rău de profesorii săi mai întâi, apoi de aut