Încă de la început, procesul de colectivizare a fost întâmpinat cu rezistență de țărani, care s-au răsculat în numeroase rânduri, încă din 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania. Trupele de Securitate, Miliție și Grăniceri au răspuns trăgând în țăranii răsculați.
Pe lângă cei care au murit atunci, alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor, deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale și în sudul țării, mai ales în județul Vlașca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităților locale, membri ai PMR s-au alăturat protestelor. Represiunea a continuat și spre sfârșitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate.
Peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate din Banat și din Dobrogea în Bărăgan, în două rânduri: o dată în 1949, și apoi din nou în 1951. Deportații au fost așezați într-o zonă geografică dificilă, fiind în continuare persecutați politic. Localitățile în care au fost aceștia mutați au fost denumite de Securitate „comune speciale”, și erau în număr de 18. Cei deportați au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor în 1955 și 1956, găsindu-și casele confiscate
Răscoale ţărăneşti s-au produs în anul 1949 în judeţele Botoşani (comuna Roma), Dorohoi (comunele Vorniceni, Avrămeni, Grămeşti, Dersca, Cândeşti, Brăeşti, Cracalia,Dimăcheni, Havârna, Hilişeu, Mihăileni, Zamostea, Liveni, Adăşeni şi Mitoc), Rădăuţi(comunele Calafindeşti, Frătăuţii Noi, Rogojeşti, Milişăuţi, Văscăuţi, Bălcăuţi, Negostina, Condeşti, Horodnicul de Sus şi Morjinca, Ruşi), Suceava (Bălăceana şi Stroieşti), Bihor (comunele Cheţ, Almaşul Mare, Almaşul Mic, Chenetea, Cociuba Mare, Tăuteu, Bicaci