Ministrul român de Externe este considerat mincinos de partenerii săi olandezi, preşedintele sacrifică relaţiile cu Italia de dragul războiului continuu, prefecţii trimişi de Victor Ponta în secuime reaprind fitilul naţionalismului, iar vechea gardă a serviciilor secrete a reînceput lupta pentru putere.

România pare să se întoarcă în infernul balcanic de bună voie şi cu o voioşie care ţine mai degrabă de imaturitatea decidenţilor sau de planurile lor paralele, decât de inocenţa acestora. Titus Corlăţean, ani de zile preşedinte al Comisiei Senatoriale pentru Politică Externă, înainte de a fi numit în fotoliul de şef al diplomaţiei de la Bucureşti ştie exact cât de riscante sunt minciunile în acest domeniu sensibil. Cu toate acestea după ce se întâlneşte cu omologul său olandez, care nu-i dă speranţe prea mari pentru aderarea la Spaţiul Schengen, dă un comunicat în care îşi declară succesul: “Ministrul olandez al Afacerilor externe a menţionat că programul noului Guvern de la Haga nu mai condiţionează aderarea României la Schengen de Mecanismul de Cooperare şi Verificare”. Răspunsul trimis de la Haga prin presă este, însă, clar şi-l pune pe Titus Corlăţean într-o postură inconfortabilă:"Olanda nu a luat încă nicio decizie cu privire la aderarea României la spaţiul Schengen”.

Ce încredere mai poate avea Olanda în România, după acest exerciţiu de limbaj dublu, folosit în mod uzual în perioada dictaturii comuniste şi continuat destulă vreme sub regimul Iliescu? Unde va fi plasată România după astfel de stângăcii, deraieri şi dileme? Alături de Ucraina? Sau de Rwanda, stat aflat oricum inaintea României în clasamentele privind lupta anticorupţie? Sau poate lângă Georgia, acolo unde preşedintele pro-occidental este izolat, iar guvernul este pro-moscovit?

Autosuficienţa principalilor actori politici autohtoni, rivalităţile şi intoleranţa dintre tab