Până să am copii, nu observam copiii altora. Eram prea ocupată cu propria-mi generaţie, probabil. Abia după ce am început plimbările cu căruciorul, am văzut că oraşul e plin de alte cărucioare, de triciclete, role, mingi, şotroane, desene pe asfalt.
Ce observ de peste trei ani încoace este că verile umplu oraşul cu copii, iar iernile-l golesc. Şi nu înţeleg de ce. Cum vine noiembrie, cum dispar copiii. Abia prin martie îi vezi umplând din nou spaţiile de joacă, aleile dintre blocuri, trotuarele, Piaţa Unirii, parcurile.
Din noiembrie şi până-n martie, mulţi părinţi îşi zoresc spre casă copiii ieşiţi de la şcoală sau grădiniţă, copii cu fulare care le acoperă toată faţa, de abia li se mai văd ochii. Ici colo câte un cărucior mai plimbă un bebeluş.
Iar eu, alături de alte fiinţe dătătoare de viaţă, mă întreb de ce. Iarna, zăpada, aerul rece sunt bucurii pentru copii. Şi sănătate curată, căci afurisiţii de microbi au şanse scăzute să se dezvolte. Germenii cresc la căldurică, la umezeală, în colectivităţi, în spaţii închise şi neaerisite, în apartamente, nu la minus câteva grade Celsius, nu în ninsoare ori în zăpada proaspăt căzută, numai bună de făcut bulgări şi cazemate şi oameni cu morcovi pe post de nas.
În parcarea din faţa Sălii Polivalente nu ai loc vara de copii, mămici, tătici şi bunici. Dar cum dă puţin frigul, nu mai găseşti pe nimeni. La fel la locul de joacă din spatele blocului, unde, cât e cald, cele patru leagăne gârbovite sunt balansate de puşti cât e ziua de lungă. Iarna însă, când ajunge zăpada până la genunchi, intrăm doar noi şi câte-un căţel speriat, dar curios.
Toţi doctorii recomandă să scoatem copiii din case, să nu le punem fularul peste nas, să nu-i ţinem cu căciuli în case, să nu fie mai cald de 22-24 de grade Celsius în locuinţe, dar mulţi nu ţin cont de aceste recomandări şi fac exact invers.
C
