Capacitatea clasei politice de a gîndi şi a pregăti viitorul societăţii pe care o conduce este esenţa valorii ei, a performanţei sale istorice. La acest capitol, clasa noastră politică stă, de departe, cel mai slab. Nu că ar străluci la alţi indicatori de perfomanţă, dar acesta este pur şi simplu sub pămînt! Curat, ca în Caragiale: nici la '48, nici la '64, nici la '77, la '44, la '65, la '71, la '89 şi etc., oamenii politici ai României nu au văzut dincolo de orizontul zilei de ieri, în care se formaseră, ori al celei prezente, saturată de interesele lor imediate. Consecinţa a fost mereu aceeaşi: Viitorul nostru l-au scris alţii, care dispuneau, nu neapărat de puterea previziunii, cît pur şi simplu de Putere, de capacitatea politică, economică şi militară de a precipita viitorul în formele pregătite de ei. Drept este să spunem, totuşi, că nu sunt multe societăţi ale căror elite politice au fost capabile de performanţa de a modela viitorul. Chiar şi acolo unde această calitate s-a manifestat, la un moment dat, ea nu s-a transmis "natural", de la o generaţie la alta. Americanii se uită şi astăzi, cu uriaşă admiraţie, la generaţia "Părinţilor fondatori", una care a fost dăruită cu o inegalată putere de a scrie Istoria. Două sute de ani mai tîrziu, întemeierile, bătăliile politice şi deciziile luate atunci, încă mai produc consecinţe care influenţează semnificativ direcţiile de mers şi opţiunile societăţii americane. Marea Britanie a avut mai multe generaţii politice capabile de rupturi istorice, inclusiv cea care a construit Imperiul. Generaţiile următoare, în schimb, care au avut de gestionat agenda post-imperiu, au fost lovite, fără excepţie, de o severă "impotenţă istorică". Însuşi marele Winston Churchill nu a făcut altceva decît să capituleze în faţa acestei teme, alegînd, în loc de soluţie, un erzaţ: subordonarea totală a Marii Britanii faţă de politica şi de tra