Hotel, restaurant, loc de joacă
„300.000 de lei pe noapte.“ Răspunsul recepţionerei a căzut peste mine ca un trăsnet. Eram la prima delegaţie ca reporter, urma să scriu despre decăderea oraşului natal al lui Nicolae Ceauşescu, Scorniceşti, şi din tot decontul mai aveam doar 350.000 de lei. Banii ar fi trebuit să îmi asigure un pat, ceva mîncare şi un drum înapoi spre Iaşi. „Asta e, voi dormi pe stradă la noapte“, mi-am spus ieşind din hotel, în timp ce încercam să mă conving că orice început de carieră cere sacrificii. Apoi, pe una dintre străzile din Slatina care duceau spre gară, mi-a venit ideea salvatoare: voi dormi în sala de aşteptare.
Am ajuns în staţie aproape vesel, dar cînd am deschis uşa încăperii care avea să-mi fie adăpost, minientuziasmul meu s-a evaporat. Tocmai intram în cea mai lungă noapte din acel an.
„Azi am făcut 500 de lei“
E abia ora 22,00 şi Gara de Nord din Bucureşti e aproape pustie. Din furnicarul de oameni care vin şi pleacă, care întîrzie ori ajung prea devreme, care iau un taxi cu preţul corect sau umflat, a mai rămas doar un rest cu cîteva exemplare ce aşteaptă ultimele trenuri. Garnitura cea din urmă a serii pleacă spre Arad la 23,45, după care, pe calea ferată ce iese din Bucureşti se lasă liniştea pînă la 05,06, cînd se pun în mişcare vagoanele spre Buzău.
Peroanele sînt acum dominate de oamenii străzii, de oamenii de pază şi de şoferii unor maxi-taxiuri tîrzii, care caută călători ce ar putea alege în ultima clipă a mersului trenurilor, un drum ceva mai ieftin. „Mă învîrt mereu pe aici şi de multe ori îmi iese. Azi am avut curse de 500 de lei“, se lăudă un bărbat cu numai trei dinţi pe gingia de sus, care speră astfel să mă convingă cît de mulţi au încredere în el.
Dar pe mine nu mă interesează nici să plec, nici să vin. Mă duc direct spre sala de aşteptare. Şi spre amintirile din noaptea acee