Motto: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”- Ioan 3,39

Această rubrică poate fi „compromisă” din start: un fundamentalist ortodox nu poate scrie despre papa. Sper însă că nu. În primul rând pentru că nu m-am dat niciodată în vânt după principiul de „politicaly corect” (limbajul de lemn al lumii moderne în care, fiindu-ne frică să spunem ceva sau să tăcem, folosim totuşi cuvinte aiurea n.red), nici egalitate (a trata inegal, lucruri inegale, n.red) şi nici după înţelegerea greşită a toleranţei şi iertării. Avem dreptul să iertăm numai ceea ce ne afectează pe noi. Ceea ce îi afectează pe ceilalţi nu numai că nu avem dreptul să iertăm, dar avem obligaţia de a îndrepta.

Am citit că decizia papei Benedict al XVI-lea de a renunţa la scaunul papal, din motive de sănătate, a fost, până în prezent, privită ca un “gest de curaj” de către clericii apropiaţi Vaticanului. Ultimul pontif care a renunţat la scaun a fost plasat de dante în infern şi numit „laş”.

S-a schimbat structura umană atât de mult de atunci? Am devenit mai toleranţi, mai „politicaly corect”? Nu. Structura umană se schimbă, spunea Soljenitîn în cam în aceeaşi măsură în care se schimbă Terra. Ne-am obişnuit doar să luăm totul prea uşor. Cuvintele mari „Datorie”, „Onoare”, „Credinţă”, le scriem şi le tratăm cu litere mici.Omeneşte, gestul suveranului poate fi înţeles. Şi nimeni, omeneşte nu are dreptul să ridice piatra, pentru că, în fiecare moment, cineva renunţă la ceva: la crezuri, la sine, la luptă, la viaţă.

Din perspectivă creştină, funcţionează însă judecata simplă. Un creştin din Maramureş, Bucovina, Polonia, Rusia, Italia sau Grecia ştie răspunsul la întrebarea „când un creştin are dreptul să renunţe?”: NICIODATĂ.

Apoi, proporţional cu înălţimea oricărei demnităţi publice, orice creştin trebuie să înceapă procesul de „ieşire din sine”. Atunci câ