Prietenul meu, Remus, m-a sunat deunăzi. Era foarte supărat. Foarte, foarte supărat.
– Ai văzut ce spun englezii despre noi?
– Da, Remus, nu-i prea frumos.
– Nu-i prea frumos! Glumeşti?! E absolut jignitor. De neacceptat! De neiertat!!
– Da, nu par să iubească prea mult România.
– Nu au încredere în noi! Ne tratează ca pe nişte copii!! Nu putem să-i lăsăm să scape aşa uşor!!
– Da, ştiu...
– Îşi imaginează că milioane de români n-au altceva mai bun de făcut decît să-şi facă bagajele şi să se mute în ţara lor de rahat, umedă şi mohorîtă, imediat ce proştii ăia din UE vor începe să ne trateze cu respect.
– Da, hmm... ceva de genul ăsta.
– Îşi imaginează că vrem să trăim acolo? Că avem de gînd să ne mutăm acolo cu toţii?!
– Ştiu. Ştiu. E ridicol. România e o ţară în care e minunat să trăieşti!
– Mă rog...
– Şi bineînţeles că nu vrem să plecăm.
– Păi, de fapt, poate...
– Şi, Remus, oricum, viaţa ta e aici.
– Păi, da, într-un fel... Pe de altă parte...
– Ei, fii serios, nu-i nici un dubiu! E imposibil ca cineva să prefere Anglia României.
– Prietene, ca să fiu sincer...
– Ce tot spui? Ai vrea să te muţi acolo?
– Ascultă, nu despre asta-i vorba. Cum îndrăznesc să ne acuze? După ei, noi sîntem întotdeauna problema. Cum îndrăznesc să nu aibă încredere în noi?! N-au pic de respect!!!!
– Remus, nu te-am văzut niciodată aşa indignat. Nu te credeam în stare!
– Cum să ne facă aşa ceva?! Cred că sîntem proşti? Că vom suporta toate astea? Că pot face tot ce vor? Şi apoi, ne acuză pe noi de minciună. Cum îndrăznesc?!!
– Eu n-aş lua-o aşa personal. Orice ţară are nevoie de cineva pe care să dea vina. Cineva pe care să-l arate cu degetul. Ceva de care politicienii să se folosească pentru a cîştiga voturi.
– Ştiu. Dar de ce noi? Mereu noi