Regia – Ioan Peter Pit.
Spaţii interioare – Anamaria Şerban.
Muzica originală – George Dancu.
Costumele – Indre Colta.
Make – up artist – Monica Popmarc.
Lumini – Horaţiu Maftei.
Existenţa omului nu e un sistem de ţevi în care atunci când un segment s-a defectat intervine instalatorul, înlocuieşte bucata uzată şi sistemul reporneşte ca nou în parametri optimi. Destinul celor mai mulţi dintre noi pare sortit uzurii, irosirii şi ireparabilului. Ne identificăm cu casele şi maşinile posedate şi considerăm că în instinctul exacerbat al posesiei constă însăşi fericirea. Dar nisipul din clepsidră se scurge imuabil şi singurătatea ne pândeşte după colţ.
,,Da’ eu pentru cine mă vopsesc?” se-ntreabă în repetate rânduri Ţiţi, mama din ,,Cei mari, cei mici’’. Aflată la jumătatea vieţii, taman în punctul critic în care puii, fiul şi fiica, părăsesc iremediabil cuibul, Ţiţi – mama ar vrea să oprească timpul pe loc sau mai degrabă să-l dea înapoi, asemenea unor limbi de ceasornic. Poate printr-o ,,magică’’ vopsire a părului, fiul ei plecat ca inginer la Atlanta ar redeveni puşti, iar fiica pe punctul să facă o căsătorie grăbită s-ar transforma în fetiţa de mai ieri. Pe de altă parte, în aproape douăzeci şi şapte de ani de căsătorie, Ţiţi n-a avut parte de şedinţe de înfrumuseţare, nici de concedii la mare, şi iată că rutina i-a ajuns până în gât.
În urgenţa cu care Ţiţi vrea să-şi vopsească părul, în vreme ce casa este întoarsă cu susul în jos pentru rezugrăvire, recunoaştem un subtil mecanism de punere în oglindă, de mise en abîme. Recoafarea care o obsedează pe Ţiţi rezonează cu îngrijorarea cu care Ţuţu, tatăl, priveşte reamenajarea casei. Cum asta nu se poate realiza fără nea Gigi, instalatorul sau meşterul, Ţuţu răbufneşte când acesta din urmă îl amână sine die. Motivul revopsirii reprezintă la modul evident o metaforă a a
