Unele mărturii istorice ni se transmit după bunul plac al istoriei. Și acesta este unul dintre punctele în care devine vizibilă diferența dintre culturile organizate instituțional și cele marcate de sincope și discontinuități. Sub acest raport, păstrarea paginilor memorialistice ale lui A.C. Cuza, publicate în cele din urmă sub titlul Însemnări din viață și documente omenești (ediție de Marian Ștefan, Editura Oscar Print, București, 2012, 192 p.), este simptomatică. Manuscrisul – un caiet mare, „studențesc“ – a fost cumpărat de Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă CC al PCR după august 1979. El provenea de la Felicia Marinca, moștenitoarea fostului elev Ion Marinca. În 1945-1946, cînd acesta era în clasa a VI-a și începea epurarea bibliotecilor de cărțile cu caracter „reacționar“, a primit de la bibliotecarul Nicolae Nicolopol din Turda, spre păstrare pentru vremuri mai bune, respectivul caiet, împreună cu alte cărți. Primiseră asemenea cărți, donate spre a fi salvate de vremurile tulburi prin care se trecea, și alți elevi. Bibliotecarul obținuse caietul de la locotenentul Ștefan Nemeș, care îl luase din casa lui A.C. Cuza, din Iași, „din vraful de cărți răvășite“, după cum nota militarul, în zilele cînd s-a spart frontul în cel de-Al Doilea Război Mondial (pe 25 august 1944).
O mică saga neștiută pînă de curînd, notată scrupulos de doamna Felicia Marinca, fără care povestea salvării notațiilor jurnaliere ale faimosului descendent al familiei Cuza s-ar fi pierdut. Povestea acestei translații arată în ce mod, la voia hazardului, purtat într-o raniță militară, depus într-o bibliotecă din cu totul altă provincie istorică, dar silit să dispară din acel mediu protectiv, jurnalul a dispărut pentru o jumătate de veac din orice circuit, reapărînd benefic și neașteptat într-o clipă istorică dificilă, dar oarecum mai permeabilă la as
