Ce a mai rămas oare din Bucureştii lui Caragiale? Ce martori au supravieţuit tuturor nenorocirilor care au lovit acest oraş, una după alta?
Simţi aşa, uneori, o dorinţă subită să porneşti la pas prin centrul vechi şi să încerci să regăseşti măcar o faţadă, un colţ de stradă, un pridvor de biserică, un balcon din fier forjat, un felinar, despre care să poţi spune cu certitudine că vin din epoca lui nenea Iancu, scriitor prin excelenţă al vieţii şi lumii bucureştene. Exact asta am făcut într-o după-amiază de sâmbătă. Am îndesat în rucsac "Momente şi schiţe", dar şi câteva cărţi de istorie a Bucureştilor, şi am pornit haihui, să explorez lumea lui Caragiale, atâta câtă a mai rămas. Să găsesc locurile pe unde se plimba el, scriitorul viu, dar şi personajele sale inspirate de inşi care au fost cândva, ca şi noi, locuitori ai oraşului. L-am luat ca ghid pe însuşi nenea Iancu, sau mai bine spus pe duhul său mut, dar altfel ager la drum şi gata să mă îndrume cu bastonul pe care îl agită nerăbdător prin aer.
Kilometrul 0
Piaţa Universităţii. Mă uit spre clădirea Teatrului Naţional I. L. Caragiale. E încă în renovare, acoperită cu schele, flancată de o macara. Toate bune şi frumoase, numai că I.L. Caragiale nu a călcat niciodată prin dreptul clădirii care îi poartă numele, din simplul motiv că pe vremea sa nu exista această construcţie. Teatrul Naţional era altundeva, pe Calea Victoriei. În faţa Teatrului, e o statuie din bronz a dramaturgului. Stă aşezat pe un scaun, cu mâna stângă ridicată pe jumătate, ca în timpul unei conversaţii. Între degete ţine o pipă şi se uită undeva spre clădirea Universităţii. Aceasta da, a fost ridicată în secolul al XIX lea, în urma unui decret emis de A. I. Cuza, în 1864. Caragiale a venit în Bucureşti din Ploieştii adolescenţei sale, câţiva ani mai târziu. Probabil i-a văzut pe zi
