O mentalitate păguboasă, recurentă de-a lungul anilor, face aproape imposibilă, în România, recunoaşterea meritelor adversarului. Premisa de la care pleacă orice echipă nou instalată într-o funcţie de răspundere – fie că e vorba de un minister sau de o instituţie culturală – pare să fie totala ineficienţă şi incompetenţă a predecesorilor, ceea ce îi îndreptăţeşte pe noii decidenţi să acţioneze ca şi cum ei ar fi alfa şi omega, începutul şi sfîrşitul. Aceasta ar putea fi una dintre explicaţiile plauzibile ale incapacităţii noastre de a construi instituţii durabile, care să funcţioneze bine indiferent de persoanele aflate, vremelnic, la conducerea lor. Impresia că totul începe şi se sfîrşeşte într-un singur mandat, că nimic sau aproape nimic nu se poate păstra din programul şi iniţiativele celor de dinainte face ravagii în sfera publică auto­htonă, indiferent că e vorba de politică, de economie, de educaţie sau de cultură. În România, noţiunea de „tradiţie“ e conotată aproape exclusiv negativ – şi asta nu de azi, de ieri, ci de la jumătatea secolului al XIX-lea –, iar nevoia de a construi durabil e privită fie cu mefienţă, fie cu indiferenţă amuzată. E cu atît mai surprinzător să vezi că, ori de cîte ori apare cîte o reuşită de excepţie, instituţiile, prin vocile autorizate ale conducătorilor lor, se grăbesc să-şi aproprieze succesul, cu aerul că performanţa individuală e rezultatul unui efort colectiv.

Este evident, pentru oricine judecă fără parti pris-uri, că lucrurile nu stau deloc aşa şi că subfinanţarea este contraproductivă, în cultură, ca şi în sănătate, în educaţie, ca şi în cercetare. Subfinanţarea este, de cele mai multe ori, amplificată de proasta distribuire a fondurilor (şi aşa puţine), pe „criterii“ care, departe de a fi transparente, încurajează clientelismul şi anulează competiţia valorilor. Aşa s-a întîmplat ani de-a rîndul cu fondurile