Am gustat din plin ironia involuntară a situaţiei, legată de expoziţia arhitecţilor Dorin Ştefan şi Augustin Ioan, „Utopie, Dystopie”, de la Muzeul Naţional al Artei Contemporane, aflat, după cum bine ştiţi, în Palatul Parlamentului.

Un film reia, ca temă în expoziţie, scenele antologice cu arhitectul conducător Ceauşescu, dând preţioase indicaţii despre cum trebuie să arate Casa Poporului/Palatul Parlamentului! Şi, probabil, am fost şi ultimul vizitator al acestei expoziţii, pentru că era ultima oră de acces în muzeu, a ultimei zile din program. Aşadar, cele trei proiecţii simultane urmau trei teme ce concurau la asamblarea unei idei care priveşte relaţia artistului arhitect cu lumea în care trăieşte, dominată astăzi de puterea banului, ieri, în dictatură, de capriciile unui singur om, dar şi de distorsiunile pe care le dă liberul arbitru în lumea contemporană. Ne vom opri mai întâi la proiecţia filmului realizat, în 1992, de Nicolae Mărgineanu, împreună cu profesorul arhitect Augustin Ioan, însoţită de un comentariu, din păcate numai în engleză, ce derula imagini cel puţin şocante pentru omul contemporan, în care personajul principal, iubitul conducător analfabet, dar dictator, proiecta cu degetul bont o Românie a prostului-gust, „urbanizată” nu atât de gândirea arhitectului, ci după dorinţa sa expresă. De altfel, filmul se şi numeşte Arhitecture and Power. Transferul mizerabil al ideilor culese dintr-o vizită în Coreea la noi (ah, ce caraghios dansau coreenii căluşul îmbrăcaţi în costume populare româneşti!) urma, la virgulă, scenariul de acolo: marele conducător organizează machete de oraşe, buldozerele trec peste tot ce e local şi aşezat de timp în peisajul urbanistic, acaparează maidane şi reliefuri imposibile, urmate apoi de ritualul greţos al recepţiei cu copii tremurând de frig, atinşi pe obraji de palma Conducătorului!

În opoziţie, din