Ascunzătorile lui Mihail Sebastian Cînd a apărut Jurnalul lui Sebastian eram la Berlin. Am rămas uluită de vîlva stîrnită în Germania de această carte; nici transmisia revoluţiei române în direct la televizor şi nici afirmaţia ridicolă că Herta Müller i-ar fi adus României Nobelul mult visat nu s-a bucurat de un interes mai mare.

Mi-am dat seama imediat cu mîhnire care era miza. Din păcate nu scriitorul, nu omul, ci subiectul politic. Am constatat atunci, cu stupoare, cum creştea, de la o zi la alta, ura împotriva lui Mircea Eliade şi mi-a venit imediat în minte articolul, apărut cu cîteva săptămîni în urmă, nu mai ştiu exact,

„Die Zeit” sau în „FAZ”, cu privire la Cioran pe aceeaşi temă: extremismul românesc, cel mai activ dintre toate formele de naţionalism manifestate în ţările europene. După senzaţionala dezvăluire făcută de Marta Petreu tot tacîmul era complet pentru un portret cît se poate de avantajos făcut naţiei noastre, mai cu seamă de către emigranţii din România. Mă săturasem să citesc literatură numai trecută prin filtru politic, aşa că mi-am zis să mă feresc de contaminare şi să caut în scriitor omul în hainele lui de toate zilele, nu doar costumat în Iisus sau în Iuda. Pornind aşadar de la ideea care pentru mine a ajuns să aibă valoare de postulat – orice carte e viaţă trăită în cea mai personală dintre realităţi, doar atunci cînd autorul îşi asumă singurătatea pe cont propriu – am deschis cartea Gabrielei Gîrmacea care m-a prins imediat în capcana ei ca un roman captivant pentru un creier pornit să caute omul din spatele scriitorului. Citesc şi citesc consemnări de familie, descrierea bunicilor, o sindrofie, viaţa alături de vecinii români, „nu poate fi vorba de o asimilare, numele străbunicului e trecut lămurit“, un bunic lucra în docuri, altul era intelectual... Oare aceste amănunte nu-şi pun la fel de puternic amprenta asupra scr