Viena văzută de sus – din Donauturm, din roata mare a parcului de distracţii, de la ferestre de palate, de pe colinele din preajma urbei, din turle de biserici şi de domuri.
Dantelăria aşezămintelor gotice, proiectată pe cer în zvâcnet ascuţit de turle.
Piatra lăcaşurilor, înnegrită de ani.
Palate. Sobrietate imperială. Eleganţă austeră.
Muzici: în saloane cu candelabre din cristaluri zornăitoare, ori în biserici, ori pe străzi. În piaţa de vechituri, delicatele melodii ale harpistei stafidite, cu mâini schimonosite de artrită.
Tropotele cailor de la caleştile care plimbă turiştii prin burg.
În Schwedenplatz, un clovn şi uriaşele lui baloane de săpun.
Copii şi oameni mari alunecând pe trotinete printre rafturile ticsite de cărţi, din librării.
Sălile de lectură ale bibliotecilor – pline în plină vară, de dimineaţa până seara târziu.
Prin fereastra deschisă a încăperii în care mă aflu răzbat mirosul cailor, mirosul Dunării, al viilor de lângă Grinzing.
*
Sunt în preziua plecării mele din oraşul care m-a găzduit timp de trei luni. Un loc de care îmi va fi dor mereu, ca de un om drag aflat departe. Mă aflu într-o încăpere de la Institutul de Romanistică din Viena, unde discut – în româneşte – cu doi profesori care lucrează aici: Michael Metzeltin şi Petrea Lindenbauer. Datorită acestor oameni, limba mea maternă a căpătat la Universitatea vieneză un statut egal cu al celorlalte limbi romanice predate în Institut – are un curriculum complet care cuprinde studii de licenţă şi de masterat. Cei doi profesori continuă o tradiţie a predării limbii române la Viena, iniţiată de Sextil Puşcariu, care studiază în capitala Austriei între anii 1902-1904 sub îndrumarea profesorului Wilhelm Meyer-Lübke; obţine docenţa în 1905; înfiinţează (în 1904) şi conduce timp de doi ani un seminar de limba română.
