“Daciotul” Iulian Angheluţă şi-a dat demisia din publicitate pentru două luni sabatice în Mongolia

Poate unora le place şampania fină servită în vacanţă la un restaurant frumos, dar el unul, zice, oriunde s-ar afla prin lume, îl caută pe localnicul firesc din mahala, să se bucure împreună în bătătura lui de-o bere locală şi de-o mâncare tradiţională făcută de nevastă-sa. Iulian Angheluţă n-a iubit niciodată restaurantele turistice, agenţiile, hotelurile, biletele cumpărate cu o lună înainte şi în fine, călătoriile aranjate în detaliu, cu lista de bifat în mână. Financiar şi le permite, căci are un job bun în publicitate. Dar nu vrea. Până acum, la 37 de ani, rezervare la hotel a făcut doar de două ori în viaţa lui. În rest, s-a plimbat prin toată Europa şi a mers până-n Mongolia cu maşina, cu ceilalţi doi “dacioţi” ai lui, dormind toţi trei, în cort, în iurte, în maşină, în deşert, pe munte, sub cerul liber, în grohotişuri şi, când a avut noroc, în case normale de om. Le-a bătut străinilor la uşă, le-a arătat prin gesturi că i-e şi foame şi somn, iar oamenii, înduioşaţi de-un nomad flămând cu ochi mari şi blânzi, l-au ajutat. Dar lucrurile astea le-a descoperit în prima lui călătorie sabatică adevărată: cinci săptămâni cu trenul prin Europa, el, fotograful Alexandru Molovata şi încă trei prieteni. Un mare curaj pentru România lui 2003, când nu intrasem încă în UE.  

“Mă, tu unde mănânci când mănânci?”

Un rucsac mare în spinare şi 400 de euro, costul întregii călătorii, asta a fost tot ce-au cărat cu ei pe tren. Îşi puseseră-n cap să doarmă noaptea în tren; ziua să hălăduiască prin capitalele Europei, până-n Portugalia. “N-aveam planuri, nici traseu. Ne plăcea o gară, ziceam: hai să coborâm aici că uite ce frumos e! Nu ne plăcea, mergeam mai departe. În Valencia - că nu mai aveam tren în seara aia - am dormit în fața gării, pe izopren