O puștoaică, împodobită de un păr cârlionțat, se laudă, nimerind complicat vorbele limbii române, că va reprezenta la nu știu ce alergare mondială, țara în care s-a născut. Nu ea, ci mama sa. Apoi spune că și tatăl ei, pe care inițial îl uită, era născut tot în România. Puștoaica, româncă prin ambii părinți, s-a născut aiurea. Ei, și? Poți să te naști în lumea pinguinilor fără a fi pinguin! Românca, prin ambii părinți, e româncă, altfel americancă, pariziancă sau vietnameză. Cum de-a apucat-o dorul pe puștoaica asta care știe limba română doar pentru că părinții ei mențin limba română în casă, dintr-un dor și dintr-un ambâț, cum de-a apucat-o zminteala de a candida sportiv în limba română? Dragostea, zic eu înlăcrimat, de țara părinților, se menține. Românca, aztecă sau franțuzoaică sau papuașă, ține în ea un junghi inexplicabil, o bătaie de inimă, ceva care o face să fie ce sunt părinții ei. Porcăria spunerii că românii plecați nu-și iubesc țara e aiurea. Transmit – pot să jur din experiențe multiple – dor de țară urmașilor lor, lasă o donație de sânge. Donează sânge pentru țara în care s-au născut ai lor. Ei sunt și rămân, indiferent unde ajung și indiferent ce zic uneori la nervi, români.
Sunt însă, din nefericire, și dezertori din limba română. Dezertorii nu trebuie căutați neapărat afară. Sunt uneori printre noi. Nu-i nevoie să pleci din România pentru a dezerta din limba română. O cântăreață din Șicula, ardeleancă semeață, Florica Bradu mi-a povestit cândva o întâmplare. Mergea cu rata spre satul ei din Apuseni. Alături, pe scaun, stătea o tânără cu un puști de câțiva anișori pe care încerca să-l potolească. Vorbea cu copilul ungurește, cu toate că era evident că mama era româncă. De ce nu vorbești cu copilul, că doar îi ești mamă, limba ta, că de-aia se cheamă limbă maternă? – a întrebat-o cântăreața pe tânăra respectivă. Soțul meu e ungur, a
