Îmi place acest cuvânt: toleranţă. Pare a îngloba atât de armonios ataşatamentul faţă propriile valori, acceptarea celor diferiţi, morala tradiţională şi respectul faţă de fiinţa umană, ba chiar iubirea faţă de aproape. Nu răstoarnă cutumele, nu bagă „sub preş” lucrurile care nu convin, nu le trece cu vederea, ci recunoaşte paşnic libertăţile (chiar şi libertatea de a face lucruri considerate îndeobşte greşite, dar legale). Toleranţa nu este doar un soi de indulgenţă. Ea scoate din ecuaţie dispreţul şi atitudinile de superioritate. Toleranţa exclude dogmatismul. Mai presus de toate, toleranţa înseamnă că viziunile unora nu pot fi impuse altora. Când vine vorba despre toleranţă, îmi aduc aminte de Leon Bloy, cu al lui „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”. Nevoia de toleranţă se face simţită cel mai puternic în zilele noastre în cazul comunităţii LGBT (lesbian, gay, bisexual, and transgender). Pornind de la definiţia din DEX şi de la declaraţia UNESCO în privinţa toleranţei, nu e foarte dificil de întocmit schiţa omului tolerant în relaţia cu reprezentanţii comunităţii menţionate. O asemenea persoană ar afirma dreptul oamenilor de a face în propriul dormitor orice vor, atâta timp vorbim despre lucruri legale şi liber consimţite. Nu ar detesta şi nu ar dispreţui homosexualii, în niciun caz nu i-ar considera mai puţin oameni. Mai mult, nu ar încerca să îi marginalizeze, chiar dacă, potrivit propriilor credinţe, relaţiile între persoane de acelaşi sex sunt considerate păcate. Un om tolerant (cu riscul de a supăra pe unii) nu ar nega dreptul comunităţii LGBT de a-şi organiza propriile întruniri, în condiţiile prevăzute de lege. Ce lume fericită – ar putea spune cineva -, în care oamenii se tolerează şi se respectă reciproc (deşi am stabilit deja că respectul e parte a definiţiei lărgite a toleranţei). Şi totuşi, ce să vezi?, există o componentă a comunităţii LGBT+susţinăt