Istoria recentă a Partidului Naţional Liberal se compune dintr-un lung şir de dezbinări şi reuniri sub presiunea unui excesiv de mare număr de veleitari. A fost printre primele formaţiuni care s-au reinventat după Revoluţie, încercând să reînnoade – prin Radu Câmpeanu şi câţiva dintre supravieţuitorii puşcăriilor comuniste – un fir al istoriei confruntat cu o realitate ce nu avea nimic de-a face cu aceasta. A fost liderul necontestat al unei opoziţii timpurii, confruntat cu un FSN marcat de reminiscenţe totalitare. Şi-a întărit rândurile cu un important număr de oportunişti şi de nou-veniţi care n-au ezitat să pună mâna pe putere, eliminând categoria de politicieni încremeniţi în proiectul unei contestări eterne. A fost primul partid care s-a scindat dând la iveală o “aripă tânără” care a îmbătrânit în rele traversând nenumăratele despărţiri şi reuniri.

A eşuat în demersul parlamentar din 1992 datorită năstruşnicei idei a seniorilor de a-l transfera pe regele Mihai în fotoliul de preşedinte de la Cotroceni. Câmpeanu a fost debarcat în urma unui puci al băieţilor cu bani (Patriciu/Cataramă), iar partidul a ajuns, treptat, la remorca outsiderilor ţărănişti, sub a căror pulpană s-a format Convenţia Democratică ce i-a readus pe liberali în parlament, pe uşa din dos a coaliţiei.

Cât s-a aflat la putere, partidul a făcut toate erorile pe care e posibil să le facă cineva neexperimentat în exercitarea acesteia. S-a salvat in extremis de la o extincţie naturală, gen PNŢCD, abandonându-l pe Constantinescu şi mergând de unul singur în alegeri. A fost meritul lui Stoica de a da un nou impuls partidului prin cedarea puterii lui Stolojan şi prin sprijinirea formării Alianţei DA, ce s-a dovedit a fi cheia unei nesperate reveniri. Cu un preşedinte ajuns în acest scaun din pură întâmplare – Tăriceanu – Partidul Liberal şi-a trăit epoca sa de glorie de-a lung