Într-o măsură substanțială, această clasă de mijloc, presupus liberală, s-a lăsat coruptă – nu numai în ceea ce privește foloasele materiale, dar mai ales în ceea ce privește modul de a gândi și de a-și stabili prioritățile în viață.

După 1990, disoluția marii industrii cea­u­șiste, inflația galopantă, dificultățile de adaptare la economia de piață au produs – cum se știe – destule categorii despre care s-a spus că „au pier­dut trenul“ tranziției. Mai ales muncitori din in­dus­trie, mineri, dar și pen­sionari ori agricultori au îngroșat după un timp nu numai votanții de stânga ai PSD, dar și pe cei ai par­tidelor naționaliste și ex­tremiste, precum PUNR și PRM. Apogeul s-a atins în 2000, când C.V. Tudor a obținut 22% din voturi în alegerile pre­zidențiale și a intrat în al doilea tur de scrutin. De atunci, acești „perdanți ai tranziției“ au început să se adapteze no­i­lor situații: foarte mulți au plecat la mun­că în străinătate, alții și-au găsit ceva de lucru în țară, alții au ieșit la pensie.

Dar, după părerea mea, mai ales din 2008 înainte, odată cu apariția crizei, a devenit vizibilă o nouă categorie de perdanți – îi numesc „perdanții aderării“. Aceștia for­mează acum, în parte, electoratul po­ten­țial al PNL.

Este vorba despre oameni mai tineri – nu neapărat foarte tineri – aflați mai sus pe scara socială, care au intrat în viața activă du­pă 1990 și care în primii ani de după 2000 și-au făcut imense iluzii asupra a ceea ce vor obține odată cu aderarea României la UE. Oportunități de carieră, excursii în străinătate, bani, achiziții de bunuri diverse – totul părea la un mo­ment la îndemână. Să mai spunem și că mulți dintre acești oameni nu erau nici foarte educați, nici foarte pregătiți pentru o competiție autentică; aveau în schimb enorme așteptări. De multe ori erau ab­solvenți ai unor universități private sau ai unora de stat nou înființ