Într-o măsură substanțială, această clasă de mijloc, presupus liberală, s-a lăsat coruptă – nu numai în ceea ce privește foloasele materiale, dar mai ales în ceea ce privește modul de a gândi și de a-și stabili prioritățile în viață.
După 1990, disoluția marii industrii ceaușiste, inflația galopantă, dificultățile de adaptare la economia de piață au produs – cum se știe – destule categorii despre care s-a spus că „au pierdut trenul“ tranziției. Mai ales muncitori din industrie, mineri, dar și pensionari ori agricultori au îngroșat după un timp nu numai votanții de stânga ai PSD, dar și pe cei ai partidelor naționaliste și extremiste, precum PUNR și PRM. Apogeul s-a atins în 2000, când C.V. Tudor a obținut 22% din voturi în alegerile prezidențiale și a intrat în al doilea tur de scrutin. De atunci, acești „perdanți ai tranziției“ au început să se adapteze noilor situații: foarte mulți au plecat la muncă în străinătate, alții și-au găsit ceva de lucru în țară, alții au ieșit la pensie.
Dar, după părerea mea, mai ales din 2008 înainte, odată cu apariția crizei, a devenit vizibilă o nouă categorie de perdanți – îi numesc „perdanții aderării“. Aceștia formează acum, în parte, electoratul potențial al PNL.
Este vorba despre oameni mai tineri – nu neapărat foarte tineri – aflați mai sus pe scara socială, care au intrat în viața activă după 1990 și care în primii ani de după 2000 și-au făcut imense iluzii asupra a ceea ce vor obține odată cu aderarea României la UE. Oportunități de carieră, excursii în străinătate, bani, achiziții de bunuri diverse – totul părea la un moment la îndemână. Să mai spunem și că mulți dintre acești oameni nu erau nici foarte educați, nici foarte pregătiți pentru o competiție autentică; aveau în schimb enorme așteptări. De multe ori erau absolvenți ai unor universități private sau ai unora de stat nou înființ
