Sporturile sînt o chestie clar inventată de către bărbați, încă din Grecia antică, pe vremea cînd doi atenieni care se plictiseau păzind cetatea au zis să facă un concurs: care se pișă mai departe de pe ziduri. De atunci, oamenii au găsit mii și mii de moduri de a-și măsura jetul. Tocmai de asta, din cauza competitivității, atleții și-au împins limitele și, uneori, sporturile au reprezentat corolarul performanței umane în multe privințe. Mai puțin în cele trei cazuri de mai jos.
1 Pescuitul sportiv – Multe sporturi sînt grozave pentru că omul triumfă asupra naturii cu propriul corp sau asupra unui alt om, la fel de abil ca el. La schi, de exemplu, omul se luptă cu gravitația, cea mai dată dracului forță din natură. La sporturile de contact, luptele sînt făcute în așa fel încît un sportiv se bate de la egal la egal cu un om avînd o greutate apropiată de a lui. La pescuit, parcă nu e așa. La pescuit, omul păcălește cu un băț și o lingură de metal un animal atît de tăntălău, încît n-a reușit să înțeleagă, în 10.000 de ani de civilizație, că e cineva deasupra care îl place fiert și cu mujdei și care îl ademenește cu o rîmă. Unde e sportivitatea? În strategie? Să te consideri un strateg fin la pescuit, care anticipează mișcările peștelui, e ca și cum ai juca șah cu un bebeluș și te-ai lăuda cît de repede l-ai bătut.
2 Culturismul – Niciodată n-am înțeles culturismul pentru că, tehnic vorbind, sportivul nu face nimic cu toată masa aia musculară. Doar se laudă cu ea. Aparent este o mare risipă de potențial. E ca și cum ai studia opt ani de zile pianul doar ca să te lauzi apoi cît ți s-au lungit degetele. Și poate că ar fi impresionante reușitele culturiștilor la nivel estetic, dar pînă la urmă nu poți să dai pe nimeni pe spate cînd vezi că și puii de la Avicola Bacău arată la fel de făcuți și reușesc asta doar cu niște injecții cu hormoni și cu apă sărată.
