Anul trecut s-a tot montat Caragiale – și nu neapărat cu folos. Cele mai multe montări nici nu trebuie menționate. Despre stupizenia actualizărilor de tipul „Mă cunoaște conul Zaharia de la 22 decembrie“, despre orgia de laptopuri și telefoane celulare nu trebuie pomenit. Puțini sînt cei care îl revizitează pe Caragiale avînd ceva de spus. E cazul lui Alexandru Dabija și Silviu Purcărete, cu două spectacole la Teatrul Național din București.
Felul cum îl vede acum Dabija pe Caragiale e apropiat cumva de grila lui Mircea Iorgulescu din Marea trăncăneală. Este un Caragiale citit cu ochii, cu obsesiile și cu principiile morale de azi. Iese un Caragiale rău, crîncen, care nu-și iubește personajele. Cred că primul spectacol de acest fel – și cel mai reușit, după mine – a fost O noapte furtunoasă, la Teatrul Național din Iași. I-a urmat O scrisoare pierdută la Teatrul de Comedie din București (le-am comentat pe amîndouă, în Observator cultural, respectiv în Scena.ro). În ambele, personajele sînt grotești, se mișcă într-un univers sordid din care nu există nici o scăpare. Tonul e grav, sentința – fără apel. Acum, la TNB, Dabija a dramatizat Două loturi. Viziunea pare polemică față de tot ce s-a făcut pînă acum cu textul acesta, mai ales cu maniera bonomă a lui Birlic. Dabija scoate în prim-plan latura abisală a nuvelei, îngroașă tușele, construiește un spectacol expresionist (unii actori au mască vopsită). Adaugă o muzică obsedantă, care te agresează, folosește întruna turnanta Sălii Mici și potențează senzația de disconfort pe care ți-o dau oricum povestea spusă ca un thriller psihologic și jocul actorilor (toți foarte buni, dar folosiți pe aceleași, știute, coordonate în care excelează fiecare). În viziunea lui Dabija, Lefter Popescu și nefericita sa soție devin personaje damnate de tragedie. Culmea e că totul e în text, Dabija nu pune nimic de la el (cu ex