Cine alcătuiește trupul unei literaturi? Scriitorii ei. Cine alcătuiește osatura acestui corp, de ieri sau de azi? Cărțile. Cine redă viață literaturii atunci cînd scriitorii, ființe muritoare, dispar? Personajele și întîmplările pe care cărțile le conservă. Despre scriitorii români, cărțile lor și personajele din ele va fi vorba în comentariul meu de astăzi. Primul căruia i-a venit rîndul la lectură a fost volumul Proximități și mărturisiri (Editura Cartea Românească, 2012), semnat de Ioan Pintea. Un poet ardelean, preot, căruia hazardul – sau cine? – i l-a scos în cale pe Nicolae Steinhardt. Cu decenii în urmă. De aici înainte – unde?, încotro? –, destinul junelui literat și slujitor al Bisericii a luat alt curs. Apoi Istoria și-a văzut de rosturile ei, puțin bănuite. Viața lui Pintea s-a legat de cea a părintelui Nicolae. Ca și de oamenii cu care s-a intersectat poetul ardelean. Ca și de cărțile și lecturile care l-au bîntuit. Despre aceste întîlniri cu cărți, oameni, de rînd sau personalități de prim rang, cu enoriași, simpli săteni și fastuoase lecturi de taină depune mărturie robul lui Dumnezeu, părintele poet Ioan Pintea. Frumoase pagini. De tot felul. Note de lectură, note de călătorie, bîntuind locuri dragi ale copilăriei sau colțuri de lume de dincolo de fruntariile țării, pînă la urmă, un intens dialog cu lumea din preajmă și cu el însuși. Note de jurnal, dar și portrete în tușe tari ale unor săteni, oameni de ispravă. Multe repere biblice, altele livrești. Lumea românească din cartea mărturisirilor lui Ioan Pintea este mai apropiată de o realitate existențială deseori ignorată. Și de care, de ce să mint, mă simt și eu atașată. Umbra părintelui Nicolae este peste tot. Pare ciudat ce spun, dar poate că destinul românesc ar fi arătat altfel dacă am fi avut parte de mai mulți N. Steinhardt. O carte frumoasă, care mi-a transmis multe melancolii și m-a pus