Ciudaţi mai sunt oamenii aştia, şi în special părinţii, cum se străduiesc ei din răsputeri să îmbătrânească. A urma cursul firesc al vieţii presupune, vrei sau nu, scurgerea timpului. În toate felurile în care acest lucru se poate petrece, colorat sau şters, sublim sau monoton, visând sau acţionând, în linişte sau hohotind, fiecare după puterea, înţelegerea şi dorinţa lui. De mic-pitic, însă, omul aspiră către viitor. Sunt clipele în care orice copil îşi doreşte să ajungă mare, vrea la serviciu şi, mai târziu, să scape de acasă. Sunt nopţile nedormite în care îndrăgostiţii vor ca orele să zboare mai repede, pentru ca lumina soarelui să-i aducă din nou unul în braţele celuilalt. Sunt minutele în care aştepţi să decoleze odată avionul şi să vină autobuzul mai repede, lunile în care nu creşte mai repede părul ăsta, momentele nesfârşite în care studenţii privesc ceasul, în aşteptarea terminării orei de curs, paginile cărţii pe care nu ai terminat-o şi lunile în care mama îşi mângâie burtica, pândind cu frenezie momentul în care cel mic va veni pe lume.

Timpul se scurge atât de greu între orele de masă ale bebeluşului, în minutele în care nu se mai termină odată castronelul de mâncare, în zilele care mai sunt până la vaccin, în lunile în care aştepţi să facă primul pas, să rostească primul cuvânt şi să scape de pampers, că ia uite a lu’ vecina ce dăştept e, deja face la oliţă! Urmează apoi nerăbdarea de a trece primii ani de colectivitate, să se termine odată cu răcelile astea, apoi clipele atât de lungi în care nu-şi mai termină tema, ora de dans care durează atât de mult, lunile până la vacanţa de vară şi minutele până bate Moşul la uşă. Anii în care aştepţi să crească odată şi să fie pe picioarele lui, când nu-ţi face şi ţie un nepot, că doar mai ai puţin şi îmbătrâneşti şi nu mai ai răbdare…

Alergăm o viaţă întreagă, fugim după clipe, vise şi idei şi ne