Până în jurul anului 1600, Anglia şi-a făcut un titlu de glorie din originile ei romane. Mitul etnogenezei latine a poporului englez avea ca suport cronica lui Nennius, Historia Brittonum (cca. 796), precum şi Historia Regum Britanniae a lui Geoffrey de Monmouth (sec. XII), care spuneau că numele Britaniei ar veni de la consulul roman Brutus, descendent al lui Eneas (fondatorul Romei), cuceritorul insulei britanice şi legendarul rege al „brutonilor”. Mitul latinităţii poporului englez a suferit însă o esenţială retuşare o dată cu excomunicarea Reginei Elizabeth I de către Papa Pius V, când originea romană a fost abandonată şi chiar renegată, erudiţii englezi descoperind acum rădăcinile cartagineze ale Angliei. Argumentul noului mit naţional a fost găsit în cele cca. 700 de versuri rămase dintr-un poem epic scris în antichitatea târzie (sec. III-IV) de un poet roman minor, Rufius Festus Avienius, poem publicat pentru prima dată la Veneţia, în 1488, sub titlul Ţărmul mării (Ora maritima). Se pomeneşte aici, în versurile 108-129, despre colonizarea de către cartaginezi prin anii 500 î.d.Ch. a Britaniei (insula Albionum) şi Irlandei, „insula sfântă – aşa fiind numită de cei vechi” (Sacram – sic insulam/ Dixere prisci – v. 109-110), când „colonişti din Cartagina şi oameni simpli din jurul coloanelor lui Hercule venit-au în aceste mări şale Albionuluiţ” (Carthaginis etiam coloni et vulgus inter Herculis agitans columnas haec adibant aequora – v. 115-116).

Trecerea de la tradiţia romană la cea cartagineză a Albionului este surprinsă în epopea naţională în 16 cărţi a lui William Warner, apărută între 1586-1606 sub titlul Albions England, care s-a vrut a fi istoria în versuri a „brutonilor”, de la miticul rege Brutus, până în vremea Reginei Elizabeth I. În această lucrare cunoscută cu certitudine de Shakespeare, editorul a plasat la finele cărţii a II-a întregul p