Așadar, s-a putut! 2013 este anul în care, după Palme d’Or, și Ursul de Aur a fost capturat de vînătorii cinematografiei noastre. Lucrul era previzibil, s-a văzut cu ochiul liber încă de la întîlnirea echipei filmului cu jurnaliștii unde, chiar dacă nu s-a înregistrat bătaie pentru locuri, ca la Mizerabilii sau la Călugărița, delegația noastră a fost întîmpinată cu aplauze prelungite și întrebări meșteșugite.

Efectul de presă a fost neașteptat. Biblia cine-industriei, revista Variety, și-a deschis prima pagină cu filmul nostru ca vedetă, reputatul critic american Jay Weissberg apreciind filmul pentru “analiza tăioasă ca un brici, la adresa noilor îmbogățiți români, ceea ce nu se referă neapărat la o singură țară…”, iar Hollywood Reporter a elogiat scenariul “controlat prin momente de umor condus pînă la finalul extrem de dramatic”. Cît despre presa germană, Die Welt a comentat cel mai exact, titrînd “În sfîrșit,(s.n.) un favorit la Ursul de Aur!”.Ce anunța acest titlu altceva decît că, pînă la jumătatea festivalului, nu apăruse nimic demn de atenție? Remarca era semnificativă în măsura în care acuza conjunctura unei selecții oficiale deosebit de slabe.

E bine pentru cinematografia noastră să nu lansăm surle triumfale, dar a fost clar că la Berlin începuse să miroasă a urs fript pentru România. Cinematograful nostru ridicase atît de sus ștacheta calității, încît a dominat, chiar printr-o producție medie a sa, ediția a 63-a Berlinalei. Pentru că Pozițiacopilului asta și găsesc că este, o producție de eșalonul doi, care ne poate aduce, în conjunctura unei slabe selecții a competitiei, un Mare Premiu. Juriul lui Kar-wai a avut dreptate, orice s-ar spune, filmul nostru a fost mai bun!

Dar, urmărind cu exigență producția, devin vizibile și vulnerabilități. Filmul, despre un fecior de bani gata care,“huiduind” (de la patronimul Huidu) cu 160 km/h, a