Teatrul independent se aciuează pe unde poate, în cafenele, în subsoluri sau alte încăperi ale unor case vechi și frumoase – oriunde e primit. Actori și regizori care au obosit să aștepte nu mai suportă așteptarea lipsită de orizont, iau pe cont propriu producția, caută sponsori, montează acolo unde găsesc un ungher prietenos. De multe ori, spectacolele acestea, făcute cu bani foarte puțini, fără aparatură modernă de sunet și lumină, cu recuzită adusă de-acasă, uneori, ies mai sincere și mai curate decît în teatrele oficiale, bugetare sau nu.
Un teatru se află (încă) în subsolul unei case vechi de pe strada Ilfov, paralelă cu Calea Victoriei, aproape de fosta Piață a Operetei. Spațiul de joc nu are mai mult de 15 metri pătrați, în jurul lui încap maxim 50 de spectatori. Am văzut acolo Un tramvai numit dorință, în regia lui Andrei și a Andreei Grosu (coordonatorii teatrului). E de apreciat că un asemenea teatru, fără resurse, nu se mulțumește cu texte minore, cu divertisment facil, și încearcă să monteze piese cu miză, din repertoriul clasic. Textul e, evident, adaptat la dimensiunile locului, personajele rămîn doar patru, iar scenografia (Vladimir Turturică) face mici minuni. Din păcate, ceva din complexitatea universului lui Tennessee Williams se pierde. Într-un asemenea spațiu însă, foarte importanți sînt actorii – lucru deplin înțeles și asumat de regizori, a căror viziune clasică, onestă asupra textului pune în valoare cu discreție performanța actoricească. Nicoleta Lefter construiește o Stella plină de viață, directă, șăgalnică și dură în același timp. Foarte expresivă, cu o mimică bine controlată care e extrem de importantă cînd joci la nici un metru de spectatori și cu vocea bine strunită, Nicoleta Lefter iese în evidență. Alături de ea, Liviu Pintileasa joacă foarte bine, cu economie de mijloace, un Stanley frust, dar fără aură. Relațiile de joc
