În engleză, se numeşte “sponge”. În româna noastră considerată – încă! – limbă maternă, se numeşte “burete”.

Obiectul ăla relativ nou intrat în uz (la noi, unde descoperirile au ajuns mereu mai greu), pe care îl folosim să ne spălăm diversele părţi ale corpului, diverse obiecte, dar care are prostul obicei de a se murdări repede şi de a acumula microbi.

Să zicem că noi suntem un popor. Teoretic. Nu vreau să contrazic pe nimeni. Practic, am opiniile mele, pe care o să le expun cu o altă ocazie.

Şi, ca orice popor, avem şi noi nişte caracteristici. Ale noastre se potrivesc cel mai bine cu cele ale buretelui. Alegeţi voi, în cazul în care sunteţi riguroşi, dacă e burete de corp sau de vase.

Aşa-zisul popor român este un popor de tip burete şi asta e vizibil pentru oricine cunoaşte puţină istorie sau, în caz că nu, trăieşte în România contemporană.

De când ne ştim noi pe aici sub formă organizată şi am văzut că pe lumea asta mai trăiesc şi alţii capabili să facă ei înşişi ceva, să fie civilizaţi şi să se respecte, am avut un singur gând: Să fim ca ei!

Fără să ne gândim o secundă să fim ca noi. Şi, mai ales, fără să ne gândim ce luăm de la alţii, ce vrem şi ce modele ni se potrivesc.

Pe modelul buretelui, am început să frecăm toate dosurile şi vasele murdare ale altora, preluându-le mizeria pe post de cele mai tari găselniţe şi metode de a ieşi din propria mizerie. În loc de detergent, am inventat unul minune care bate orice altceva existent pe piaţă. Gargară multă până face spume, aoleli, ifose de mariţă, blestemul primordial aruncat asupra românilor de o divinitate mult prea zgârcită şi răuvoitoare cu aşa oameni minunaţi şi prea darnică cu unii care nu merită, mâna întinsă la cerşit şi spatele întors cu ofuscare în momentul în care li se face milă unora şi ne aruncă ceva bănuţi.

A fost o vreme când buretele ăsta frecventa şi