Uşa apartamentului era nou-nouţă şi imita lemnul de mahon. Se aştepta ca să-i deschidă o femeie, poate chiar Jegu Mondial. În cazul în care ea fusese la telefon. Discuţia durase mai puţin de un minut. Aş vrea să ne întâlnim, spusese el, şi într-o oră se şi înfiinţase la uşă, de teamă să nu se răzgândească. Imediat ce-o să apese soneria se va afla faţă în faţă cu monstrul murdar.

Gândul la mumia prăfuită, care era amanta tatălui său, îi aduse în minte câteva femei criminale de la jurnalele de ştiri. Filmase o dată o mamelucă atât de uzată, încât părea făcută din scoarţă de stejar. Văzuse guri ştirbe, buze spintecate, şi mai ales ochi goliţi de orice interes, otrăviţi de alcool. Totuşi, existaseră şi criminale imaculate. Printre ele, o adolescentă, care îşi omorâse copilul abia născut, îl făcuse să se gândească multe zile la ea. Când a văzut-o prima oară, arăta doar ca o mâţă pedepsită. Stătea strânsă pe un scaun din sediul poliţiei şi privea podeaua. Abia când a pus camera pe ea, a înregistrat şi restul. În luminiţele irisului, în mişcarea prudentă a genelor şi mai ales în umezeala discretă a gurii exista o altă viaţă, care nu avea nicio legătură cu cea pe care pusese poliţia laba. Ceva tihnit. Un sentiment de misiune îndeplinită. Şi încă ceva: o linişte pe care o au de regulă vizionarii. Poate că intuise, ca în filmele de duzină, că e mai bine pentru toată lumea să-şi lichideze copilul malefic. Această a doua viaţă a ei, ascunsă în gesturi mici, era a unui ucigaş mulţumit. Genul ăsta de om îi suscita întotdeauna interesul, mai cu seamă dacă intuiţia i se confirma printr-o acţiune oricât de timidă. Figura criminalei fericite îl făcu imediat să se gândească la Li Zeta. Şi pe faţa ei bântuia o pace suspectă. Li Zeta ar fi putut deveni un fel de Jegu Mondial, care să-l smulgă din familia lui. Acest gând chiar îl făcu să zâmbească şi să apese, în sfârşit