Periodic, dar şi cu o bizară consecvenţă, presa (şi cea „internetică”) e bântuită de atacuri la Uniunea Scriitorilor şi la scriitori. E cel puţin de mirare acest interes al comunităţii pentru o zonă a Culturii, aşadar una nenumărându-se printre priorităţile omului de azi. O statistică simplă indică însă un lucru alarmant.

Cele mai multe se ivesc în chiar interiorul breslei, nu ni le aduc străinii, cum s-ar zice, ci „un pământean de-ai noştri”. O raită prin reviste şi bloguri literare are multe şanse să-ţi lase pe limbă un gust acru-amărui. S-ar părea că suntem breasla cu cele mai multe lucruri mărunte de împărţit şi cu onoarea veşnic „nereperată”.

Încerc explicaţii. Nu am ales, poate, cea mai bună situare faţă cu starea lucrurilor. Ori nici nu am luat seama cum se cuvine la ea. Imediat după 1989, în euforia libertăţilor de tot soiul, ne-am lăsat în voia lumii fără cap, cum ar zice Canetti. Odată suspendat paternalismul statului, lucrurile au luat-o pe nesimţite la vale. S-au subţiat reviste, au dispărut editurile subvenţionate, reţelele de difuzare. S-au aplicat orbeşte canoane est-etice şi au fost „demascate” cu furie valori ale literaturii române. Nimic nu mai era „de neatins de neatins” (cum zice titlul unui volum de Nicolae Prelipceanu). Averea breslei s-a diminuat drastic din cele mai felurite motive. A scăzut, de la o zi la alta, statura scriitorului în societate. Cuvântul foarte liber a deprins rapid injuria, împroşcarea. Şi-a pierdut din greutate. De la „orice cuvânt e o încredere” am făcut pasul spre „libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului”, ca s-o iau de martor pe Ana Blandiana. Interesele diversificându-se haotic, scriitorii au pierdut un lucru esenţial: solidaritatea. Nu era ea absolută nici în vremuri grele (ar fi straniu şi neomenesc să fie aşa!), dar pe fundalul unui duşman comun şi al unor instituţii care încă funcţi