Până nu demult, autismul era considerat o tulburare rară. Astăzi, se întâlneşte mai des decât sindromul Down sau paralizia cerebrală, conform satisticilor internaţionale. În întreaga lume, 5 din 10.000 de persoane au „autism clasic“, „autismul lui Kanner“, iar aproximativ 20 din 10.000 de persoane au tulburări din cadrul întregului spectru al autismului, iar după ultimele cercetări, autismul afectează 1 din 100 de copii. Copiii cu autism din Craiova sunt implicaţi în diverse ateliere de terapie ocupaţională, la sediul asociaţiei care îi reprezintă.
„Diagnosticul real l-am aflat târziu, după ce deja născusem cel de-al doilea copil... Ami (Amelia - n.r.) avea patru ani când mi-au spus despre ce este vorba. A fost un şoc, plângeam şi întrebam întruna de ce tocmai mie, cu ce greşisem... Observasem încă din primul an de viaţă că ceva nu este în regulă cu ea. Nu vorbea, nu răspundea, se autoagresa. În Craiova, medicii mi-au spus că este întârziată psihic şi mi-au dat fenobarbital. Atât. Abia când am mers cu fetiţa la Bucureşti am aflat despre ce este vorba. Am întrebat ce tratament trebuie să îi administrez, iar medicul mi-a spus că nu există reţetă-minune care să o facă bine. Răbdarea este tratamentul pe care trebuie să-l folosesc... Am dus-o apoi la grădiniţă. Stătea izolată, nu participa la activităţi. După fiecare zi de curs o luam acasă şi încercam să comunicăm cât mai mult. Nu eram logoped, nu aveam nici măcar habar despre această meserie, însă am început să lucrez foarte mult cu ea. Avea tendinţa de a schimba consoanele în cuvinte, fapt specific copiilor cu autism, după cum am aflat mai târziu. O duceam foarte des în parc, încercam, pe cât posibil, să o determin să socializeze. Am avut perioadele mele de cădere, când mă simţeam discriminată, mă dureau privirile tuturor celor care se uitau la noi curioşi şi pe care îi auzeam comentând. M-am încurajat însă
