Am propus săptămânile trecute colegilor mei de la „Orizont“ o anchetă cu titlul „Cine este autorul ale cărui cărţi aţi fi vrut să le scrieţi?” N-am să dezvălui ce au spus scriitorii din Banat (şi împrejurimi). Vă asigur însă că opţiunile lor sunt greu de anticipat. Mai mult, ele sunt şi spectaculoase radiografii care depăşesc zona literarului. Unele forează adânc în propria conştiinţă, devenind adevărate fişe psihanalitice. Am invocat acest mic episod nu pentru a răspunde eu însumi la întrebare, ci pentru a-mi exprima încă o dată admiraţia pentru unul din cei mai străluciţi intelectuali americani pe care-i cunosc, Leon Wieseltier.
Nu, nu cred c-aş fi vrut să scriu cărţile şi articolele lui Leon. Mai bine zis, nu aş fi fost în stare să le scriu. Creaţia sa – alcătuită din două cărţi scurte, Nuclear War, Nuclear Peace şi Against Identity, şi una amplă, jurnalul de doliu Kaddish, dar şi dintr-o abundentă publicistică literaro-politică – mă fascinează mai ales prin intensitatea opţiunilor şi prin stilistica fabuloasă. Ne-am împrietenit din întâmplare, în împrejurări pe care le-am mai invocat: în 1991, petrecând câteva luni în redacţia săptămânalului „The New Republic”, l-am cunoscut şi pe cel care trecea drept vedeta absolută a publicaţiei, dar care pentru mine nu însemna nimic nici ca scris, nici ca prezenţă publică. În acea perioadă, redacţia revistei era ticsită – acesta e cuvântul – de personalităţi gazetăreşti de primă mână. De la Morton Kondrake, Mickey Kaus, Charles Krauthammer, la Fred Barnes, Michael Kinsley şi Sidney Blumenthal, vedete mediatice care apăreau aproape seară de seară la marile canale de televiziune americane, îţi induceau impresia de intensă suprarealitate: inşi care, cu doar câteva ore înainte, dezbăteau probleme politice, sociale şi culturale la televizor, te invitau relaxaţi să staţi de vorbă la o cafea. D
upă douăzeci şi doi
