Poetul ieşean, în vârstă de 74 de ani, vorbeşte despre prima dragoste, condimente, personaje literare feminine şi îngemănarea dintre nebunie şi artă.
Emil Brumaru a fost la Bucureşti de Valentine’s Day, pe 14 februarie, ca să-şi lanseze volumul „Rezervaţia de îngeri“, apărut la Editura Humanitas. Am făcut interviul la hotelul unde era cazat. La zece dimineaţa, sorbea dintr-o cafea – volumul său de corespondenţă cu Lucian Raicu se intitulează „Cerşetorul de cafea“ – şi privea un meci de hochei: „E extraordinar. Au ajuns la loviturile de departajare, dar e diferit de fotbal, e foarte dur“.
„Femeia mea frumoasă ca o scriptură/ Nu-ţi cer nici coapsele, nici sânii şi nici gura/ Ci sufletul răscopt ca o căpşună“. Sunt versurile de început ale unui poem. De ce iubiţi femeile?
Ei, de ce iubesc femeile! Tu întrebări din astea pui?
De mai bine de 40 de ani le cinstiţi în poezie cum n-a mai făcut-o nimeni în literatura română.
E un distih în Bacovia, citez din memorie: „Sunt lipsuri / În sângele meu…“. E ceva compensatoriu. După poezie, s-ar părea că sunt un mare cuceritor şi profitor de pe urma farmecelor dodoloaţe ale femeilor pe care le laud permanent. Dar cred că mulţi şi-au dat seama că tocmai din cauză că prezenţa feminină îmi lipseşte, o laud, îngenunchez, mă port frumos, doar, doar voi atrage o femeie, o blasfemeie, în plasa mea de păianjen răbdător. Se ştie că distanţa care este între adorator şi iubită prelungeşte starea de dragoste. Fiindcă eu vorbesc despre dragoste. Când iubeşti o femeie, ţii la ea şi ca la un copil, şi ca la o femeie, şi ca la o blasfemie, şi ca la o mamă.
Multă vreme aţi fost medic, la Dolhasca. Cum se împăca atmosfera de la spital cu lumea poeziei?
În primul an de facultate te bagă în sala de cadavre, un lucru înfiorător. Şi grupa noastră chiar a lucrat pe un cadavru de femeie. Ciopârţit, cu nervii scoşi.
