Harold Bloom scria, în al său The Western Canon (1994), că trăim astăzi într-o lume în care Shakespeare este discutat în termenii în care sînt evaluate serialele televizate (ce-i drept, încă nu se proiectase pe atunci… Downton Abbey). Asta, deoarece departamentele de limbă şi de literatură engleză ale universităţilor americane sînt, încet, încet, înlocuite cu facultăţi de „studii culturale“. Or, pentru Harold Bloom aceste studii, aşa cum sînt ele definite în structurile universitare postmoderne, sînt o calamitate, deoarece comicsuri gen Batman, parcuri tematice precum cele promovate de Disneyworld, comentarii ale filmelor produse de Hollywood şi „cultura“ promovată la televiziune înlocuiesc discuţiile despre Chaucer, Shakespeare, Milton, Wordsworth sau Wallace Stevens. Aşa să fie, într-adevăr?

Ciprian Vălcan, pe care l-am menţionat şi în „Intersecţia“ trecută, scurtcircuitează lunga argumentaţie a lui Bloom cînd rezumă situaţia în cîteva cuvinte, în felul următor: „Marile epoci de cultură mizează pe apariţia unui gigant de talia lui Shakespeare, în vreme ce secolele alexandrine se mulţumesc cu întîlnirea întîmplătoare dintre cîteva sute de maşini de scris şi cîteva zeci de maimuţe“ (Elogiul bîlbîielii, Editura ALL, Bucureşti, 2011, p. 185). La care aş putea adăuga comentariul său despre „marile cărţi care te izbesc fie prin fierbinţeala mistuitoare pe care o emană, fie prin răceala lor demonică“ (p. 205). Pentru Harold Bloom, „marile cărţi“ sînt cele care reflectă o intensitate a gîndirii, a compoziţiei, a construcţiei metaforice atît de impunătoare încît reuşesc să supravieţuiască şi procesului de traducere, şi exerciţiului hermeneutic. Şi, m-aş încumeta să adaug, uneori şi criteriilor etice împărtăşite de majoritatea contemporanilor săi. Prin ce se impune la urma urmelor un autor, mă întreb, citind în Observator cultural (nr. 659, 01.02.2013) recenzia