Pe un drum, aproape obligatoriu în fiecare vară, de la Iaşi la Neptun, trenul opreşte în gara Ţăndărei; farmecul special al locului se descoperă la întoarcere, cînd garnitura opreşte acolo la vremea după-amiezii: vipie, aer năclăit în mierea unui soare albicios, fierbinte, cîţiva cîini abia mişcîndu-şi coada după pomana călătorilor, oameni din tren alergînd după o sticlă cu apă (dar nu e Caragiale cu „un pa’ar cu apă, rogu-te!“), năduşeală, chipuri tuflite de caniculă, adulmecînd în zadar briza lăsată în urmă, frisonînd doar la aşteptata răcoare a serii din ţinuturile mai nordice spre care se îndreaptă agale, oftînd şi scrîşnind din osii, „trenul soarelui“ şi al vacanţelor „cool“.

De prin anii ‘80, brusc, Ţăndărei mi-a devenit simpatic, dacă nu chiar drag (aşa, din gară, timp de zece minute, cît se schimbă locomotiva; nu i-am cercetat, încă, lăuntrul), pentru că, după lectura romanelor lui Paul Georgescu (născut, acolo, la 7 noiembrie 1923), urbea pierdută în orizontul Bărăganului s-a transformat într-o sursă a plăcerilor pe care nu le pot oferi decît reveriile livreşti: Ţăndărei, sub numele de Huzurei, constituie miezul romanelor Mai mult ca perfectul (1984), Natura lucrurilor (1986), Pontice (1987), Geamlîc (1988) şi, postum, Între timp (1990). Ce e Huzurei – Ţăndărei în proza lui Paul Georgescu? Un loc pustiu, toropit de vipie, cu oameni lingavi, mereu năduşiţi de căldură, mişcîndu-se alene de la o cârciumă la alta, printre muşte, ghiozuri şi închinîndu-se zeiţei atotputernice care este siesta: „la diuseor dă la vi!” – iată ce caută şi, culmea!, găsesc cei din Huzurei, locul unde se poate ajunge la „disoluţia timpului”. Asta numai în aparenţă, pentru că Huzurei este „cetatea vie” a vremii (începutul secolului trecut), adunînd, între casele şi străzile derizorii, o lume diversă, aflată în plină luptă pentru putere şi bani: în tîrgul amorţit de tihna s